Analiză Mihai Maci: Alegerile ca șansă de schimbare a universităților

Panoramare: Aula Magna în timpul sesiunii solemne centenare | Foto: Dan Bodea

Text de Mihai Maci, lector în cadrul Departamentului de Relații
Internaționale și Studii Europene al Universității din Oradea.

Ca peste tot în societate, și în Universitate alegerile s-ar fi cuveni să fie un prilej de reflecție asupra a ceea ce s-a făcut, asupra a ceea ce nu s-a făcut și asupra a ceea ce rămâne și urmează a fi făcut de acum înainte. Meditația asupra acestor trei aspecte, precum și deciziile ce se conturează pe baza ei, sunt premisa singurei schimbări reale a învățământului universitar din țara noastră. Dacă pornim de la ideea (altminteri flatantă) că „am făcut tot ce am putut”, că – „date fiind condițiile” – „ne-am descurcat onorabil”, că „avem cei mai buni specialiști” etc., atunci nu e nevoie de nicio schimbare: cu aceiași specialiști, în funcție de condiții, „ne vom descurca” la fel de onorabil și de acum înainte.

Această iluzie s-ar putea realiza doar dacă Universitatea ar rămâne închisă, deopotrivă la lumea concretă în care-și desfășoară activitatea și la lumea largă, cu care e chemată a se măsura (și în care se cuvine a-și da măsura). Din fericire, azi – mai mult ca niciodată – Universitatea e chemată atât să modeleze o societate destructurată de seismele istoriei, cât și să-și definească un loc în ansamblul cunoașterii ce nu (mai) poate fi decât universală. Firește, fiecare Universitate își are propriul ei context (istoric și local), proprii ei oameni (cu formația și preocupările lor) și proprii ei studenți (cu orizontul lor de așteptări), precum și rețeaua de relații stabilită între aceștia și între ei și contexte (ceea ce numim, oarecum generic, „viață academică”). De aceea, faptul de a vorbi de lucruri valabile pentru toate universitățile are – inevitabil – un caracter nivelator și poate întâmpina mai multe obiecții. Conștient de acest risc, îmi voi îngădui totuși să prezint câteva teme de meditație care – cred eu – vizează întreg contextul învățământului universitar românesc.

Raportul cu realitatea

Cea dintâi – și cea mai acută – problemă a mediului nostru universitar este minima (dacă nu total carenta) lui capacitate de reflecție asupra problemelor concretului local și istoric în care își desfășoară activitatea. Nu mă pricep la domeniile tehnice, însă nu am auzit ca – într-o problemă de interes public – statul (sau autoritățile locale) să solicite expertiza unuia sau mai multor departamente universitare și, pe baza acesteia, să ducă la bun sfârșit realizarea unor mari proiecte publice.

În ceea ce privește disciplinele umane, ajunge să ne întrebăm, oricare dintre noi: unde ne e istoria comunismului autohton – deopotrivă clară și vizând toate aspectele fenomenului? Ce lucrări de anvergură – în măsură a fi oricând traduse într-o limbă străină – avem despre România ultimilor 30 de ani? La ce sinteze putem recurge dacă ne interesează dezindustrializarea ori emigrația masivă de după 2002?

Și am enumerat doar lucruri în raport cu care avem – deja – o distanță de decenii. Sigur, se poate foarte bine să vină un specialist sau altul din orice ramură a învățământului universitar și să spună: „uitați, eu tocmai asta fac; am publicat pe aceste teme și/sau am realizat următorul proiect concret”. Nu neg asemenea inițiative lăudabile, însă mi se pare că – cel puțin deocamdată – ele rămân departe de angajamentele insituționale și multidomeniale pe care le poate pune în joc o Universitate. Faptul că într-o Universitate există oameni care își fac în mod onest treaba nu înseamnă, automat, că Universitatea în cauză și-a găsit direcția și ritmul cel bun. Reflectând (în comun) asupra temelor și problemelor contextului proxim, încercând să le definească (potrivit metodologiilor specifice) și să le găsească răspunsuri (articulabile în concret), universitățile ar realiza, dintr-o dată, trei lucruri extrem de importante: mai întâi ar pune în joc o multidisciplinaritate reală (nu rezultată din constrângeri ale proiectelor sau din pasiuni individuale), ar deprinde exercițiul dezbaterii și al formulării publice (ieșind din irelevanța la care le condamnă tehnicizarea – fără miză reală a – limbajului unor studii de specialitate ce nu folosesc decât la punctaje academice) și, în fine, ar avea „un banc de încercare” a teoriilor pe care le vehiculează în cadrul materiilor lor teoretice. Încercare înseamnă aici deopotrivă punere în situație, adecvare, regândire, modificare – pe scurt: realizare la nivel practic și avans la nivel teoretic.

Căci, oricât de straniu ar părea, miza acestei întoarceri spre concret este una de ordin teoretic și tocmai în acest sens ea e benefică Universității. Acel ceva asupra căruia s-ar cuveni să medităm cu mai multă atenție este faptul că, până astăzi, cele mai multe dintre disciplinele curriculum-ului nostru academic au doar un obiect generic, dar nu au un obiect specific. Când, după 1990, aproape în fiecare domeniu (în cele umane, refondate după eliminarea ideologiei și în cele tehnice, după reconectarea la metodologiile și tehnologiile momentului), au fost puse bazele noului învățământ, criteriul științificității l-a reprezentat – invariabil – manualul străin ajuns (prin hazardul „ajutoarelor”, al contactelor proprii sau al burselor) pe mâna unui profesor. Faptul că (cel puțin), timp de un deceniu, România a fost scoasă din circuitul schimburilor culturale, iar universitarii s-au cantonat adesea la nivelul meditațiilor pentru admiterea în facultăți, a avut ca efect o fascinație cvasi-juvenilă a profesorilor de după Revoluție față de „ultimele noutăți” din Occident. Sau, mai exact, față de ceea ce ei percepeau ca fiind „ultimele noutăți”, căci – cum o știm cu toții – manualele/tratatele conțin mai curând cunoștințe clasicizate. Se întâmplă ca, tot în aceeași perioadă, tinerii (cel mai adesea proaspăt cooptați în universități) să plece – în valuri – cu burse de studii și, mai adaptabili, să se intereseze de teoriile cu adevărat actuale, cele ce tocmai se predau la catedrele marilor universitați din Vest. Și ei se întorc (atunci când se întorc) cu un bagaj teoretic pe care încep să-l disemineze la cursuri. Între cei mai vârstnici – ce recurg la manualele clasicizate – și cei mai tineri – care se bazează pe cunoștințe recent predate/scrise se pornesc polemici (care – adesea – sunt transpuneri ale confruntărilor generaționale) ce actualizează dezbateri ale deceniilor anterioare din Occident. În bună măsură acesta e, atunci când el există, orizontul problematic al disciplinelor universitare românești până la o dată destul de recentă. De unde, pe de o parte, senzația de anacronism pe care i-o oferă unui cercetător străin ajuns pe aici, pe de alta, pasionalitatea stranie cu care se apără poziții care ne privesc foarte puțin (dat fiind că nu pornesc de la și nu vizează problemele noastre). Pe scurt, o cunoaștere second hand, a cărei valoare constă în faptul că e fie omologată, fie actuală în alte lumi, cele la care visăm – bovaric – și noi.

Cunoașterea – în esența ei – e universală; nu are limite locale sau naționale, dar, în același timp, dezvoltarea ei se bazează pe studiul aprofundat al unor contexte precise, a căror înțelegere permite afinarea și corectarea teoriilor și a premiselor metodologice pe baza cărora se definesc structurile cercetările. Or, noi – orbiți de frumusețea și de prestigiul acestor teorii – nu ne punem problema verificării lor (prin confruntarea lor cu realitățile efective), în logica popperiană a progresului cunoașterii, ci doar pe aceea a aplicării lor, ca rețete infailibile menite a trata cvasi-magic problemele lumii noastre. Atitudinea proprie omului de știință e aceea de a chestiona valabilitatea unei teorii; nouă ni se pare mai firească credința în eficacitatea lor. Lipsa de contextualizare a gândirii formale are ca efect, pe de o parte, faptul că atât statul cât și firmele private se orientează spre cumpărarea (adesea tot ca second hand a) expertizei din străinătate, pe de alta sterilizarea cunoașterii teoretice (care devine autoreferențială). Ce e cu adevărat straniu e faptul că, dacă aceste teorii nu produc efecte (-le scontate), candoarea noastră suferă un șoc, de pe urma căruia nu se reechilibrează decât căzând în mrejele unei alte asemenea teorii.
Și încă ceva: faptul că, în instituțiile noastre de învățământ superior, nu există teme proprii de cercetare care să devină branduri ale unei anumite universități și – de ce nu? – branduri locale (sau chiar regionale). Această ultimă trăsătură face ca specializarea domenială să se realizeze la noi în continuare doar pe baza unor importuri metodologice. Or, în măsura în care nu se legitimează printr-o specializare permanentă, capabilă să facă cunoașterea să avanseze în mod structurat (prin definirea unor noi metodologii), universitățile se reduc (în cel mai bun caz) la niște mecanisme de calificare și (în cel comun) de eliberare de diplome (adică de drepturi de angajare).

Lipsită de un obiect de studiu specific, Universitatea e retrogradată la nivel de școală profesională – căci aceasta este, prin excelență, instituția aplicării unei metodologii care nu e niciodată pusă la îndoială. În plus, universitățile se vor destructura – progresiv sau accelerat – împărțindu-se în facultăți, departamente și, finalmente, oameni cu preocupări și interese total divergente. În această logică, fiecare individ și compartiment va fi izolat și închis în bula referințelor lui (administrative, academice, financiare, etc.), ajungând ca, limitându-și drastic orizontul, cercetarea lui/lor să sfârșească în butoaforie.

De aceea, reorientarea întregului mecanism al Universității spre dimensiunea problematică a contextului (material, ideatic și simbolic) în care își desfășoară activitatea, re-dimensionarea instrumentelor (metodologice și tehnologice) prin feed-back-ul permanent cu datele contextului și cu mișcările domeniale la scară globală și re-structurarea logicilor investinționale și de angajare, mizând pe realizările de impact care pot crea brand-uri de cercetare și/sau locale reprezintă mizele reale ale alegerilor universitare care recompun structurile interne ale instituțiilor de învățământ superior românesc din acest an. Mai mult ca niciodată, acum nu mai suntem în situația de a alege „continuități”, perpetuând atitudinea pasivă fie prin dependența de bugetul Ministerului Educației, fie prin jocul cu taxele de studii, ci – dimpotrivă, totul trebuie „schimbat”, accentuând dimensiunea activă a unei cunoașteri și formări capabile să centreze comunități, să disemineze elemente de civilizație și să articuleze dinamica progresului. Un rector este – literal – un om care imprimă o direcție instituției în fruntea căreia a fost ales de egalii săi. De aceea, adevărata miză a acestor alegeri este tocmai faptul de a focaliza speranțele noastre pe omul care are deopotrivă viziunea și capacitatea de convingere și impulsionare pentru a aduna și a da o direcție acestui întreg, pe care-l vedem mai curând în segmentele sale și pe care-l numim distant – afectuos Universitate.

[stextbox id=’custom’ caption=’Pachet editorial alegeri UBB ‘]

 

Distribuie:

Postaţi un comentariu