Ștrandul municipal, cancerul urban de lângă Cluj Arena

Ștrandul Municipal, o ruină

Baia publică a Clujului a ajuns dintr-un loc de distracţie ca la nemţi, un loc unde se adăpostesc gunoaiele şi oamenii străzii. În plină vară, stăm şi ne uităm la un morman de mizerie, în loc să avem un ştrand pentru copii. Era cea mai celebră baie publică şi se găsea pe locul actualului ştrand municipal. Aceasta apare menţionată în documente prima dată în 1843, apoi în 1869 baia publică are şi un nume, Diana. Părintele Băii Diana este medicul şef al oraşului, Gustav Szombathelyi. „Înainte locul era plin de mormane de gunoaie, iar medicul clujean s-a ocupat de curăţirea zonei şi a construit baia publică. Mai târziu, în anul 1852, s-au făcut câteva modificări pentru ca oamenii să poată folosi baia şi în zilele de iarnă. Din păcate, într-un incendiu produs17 ani mai târziu, baia publică a ars”, spune istoricul clujean Vasile Lechinţan. Baia publică s-a reconstruit în anul 1875, iar cu timpul s-a ridicat şi un local pentru petrecere, unde se serveau gustări şi se puteau asculta lăutarii vremii, numit „Lumea Nouă” – în limba maghiară „Ujvilag”.

În ştrandul oraşului te îmbăiai nemţeşte

După anii 50, baia publică cunoscută ca ştrand orăşenesc sau municipal păstra moda veche nemţească. „(…) elegantă era locaţia Ştradului orăşenesc, din parc, lângă stadion, unde trebuia să plăteşti însă, la intrare, un bilet. Preţul nu era prea mare, dacă nu doreai şi cabină. Pentru că aici existau, după moda veche a ştrandurilor nemţeşti, cabine unde să-ţi depui îmbrăcămintea şi să te dezbraci, ca domnii, lăsându-ţi hainele să atârne în cuiele bătute sus în scândură, căci cuiere nu existau, nici nu puteai avea pretenţii”, scrie prozatorul Constatin Cubleşan în cartea „Clujul din poveşti”. Multă verdeaţă şi animaţie caracteriza pe atunci ştrandul orăşenesc „Ştrandul era frumos. Era ca un parc de-adevăratelea, cu multă verdeaţă, cu tufe înăltuţe în spatele cărora te puteai lungi liniştit pe pătura ce ţi-o aduceai de acasă, dar şi cu pomi rotaţi sub care însă era mai greu să afli vreun loc liber”. În incinta ştrandului exista un băruleţ unde „se prepara ceva ce semăna cu o cafea de Mocca, dar avea limonadă în sticle puse la rece, care îţi lua setea …cu mâna”. Petrecăreţii împrumutau adesea de la admnistratorii ştrandului mingi de ping-pong şi palete pentru jocul de tenis de masă, dar şi cutiile cu piesele de şah şi cele pentru jocul de remy. Apa era schimbată odată la săptămâna, lunea. Apa se încălzea la soare pe parcursul săptămânii pentru ca în weekend să fie numai bună de scaldă.

„Mirosea şi a clor pentru că era singurul dezinfectant ce se arunca în bazin, oricum însă, apa se colora treptat din cauza scăldătorilor. Circula şi un banc referitor la o invenţie nebrevetată, a nu ştiu cărui chimist, care consta într-o substanţă lansată în apă şi care în momentul în care cineva se uşura în bazin, în jurul lui se forma un soi de curcubeu colorat, dându-l de gol, spre blamul obştesc. Invenţia n-ar fi fost zice-se brevetată pentru că punând-o în practică, apa ar fi concurat curcubeul în toate momentele zilei”, povesteşte, cum mult umor, scriitorul clujean. În memoria multor clujeni care şi-au petrecut multe veri în apa ştrandului municipal acesta a rămas precum îm mintea lui Constantin Cubleşan:„Ştrandul cel mare al oraşului era elegant, pentru vremea aceea (n.r. anii 50). Era aristocrat”.

Ștrandul,   în perioada de glorie

Ștrandul, în perioada de glorie

Singurii turişti: oamenii fără adăpost şi vegetaţia sălbatică

Acum nimic nu aminteşte de vremurile de odinioară doar mirosul florilor de tei poartă în văzduh un parfum vechi. Gardul ştrandului este flancat de grămezi de nisip pe care a crescut vegetaţie. Nisipul a fost depozitat de către firmele care au lucrat la Sala Polivalentă şi acolo a rămas. După gard priveliştea este şi mai dezolantă: iarba, urzicile şi tufişurile au năpădit nestingherite. Ştrandul pare ca un om îngropat de viu. Teii şi molizii seculari sunt abandonaţi, dar stau la fel de drepţi şi demni ca în anii tinereţii lor. În ierburile sufocant de înalte, se zăreşte un leagăn colorat într-un albastru spălat de timp. Pe câţi copiii i-o fi bucurat şi în câte veri! Potecile ce duc la bazin de abia se mai zăresc. Bazinul mare este încă întreg, dar arată ciudat îmbrăcat în desene graffiti. S-a procopsit cu artă urbană şi nu cu ceea ce-i lipseşte de ani buni, apă, veselie, agitaţie. Între grămezile de nisip şi gard şi-au înjghebat o casă câţiva oameni ai străzi. Căminul se compune din câteva haine atârnând la uscat, saltele, lengerie de pat, sticle de plastic şi multă mizerie. Este atâta tristeţe şi pustiire într-un loc care altădată pulsa de viaţă.

Proprietarul vrea complex sportiv. Primăria, „Nu şi Nu”.

Ştrandul a ajuns în această situaţie jalnică deoarece între Primărie Cluj şi proprietarul său actual, Unita Turism Holding nu s-a ajuns la un consens. S-a încercat modernizarea ştrandului, dar nu s-a putut face nimic, deoarece Primăria a considerat că aceea zonă nu este construibilă. De câte ori am încercat, ne-am lovit de refuzul Primăriei şi s-a ajuns în stadiul ăsta”, explică consilierul juridic al Unita Turism Holding Cluj, Daniela Almăşan.
Pentru că proiectul le-a fost respins de către Comisia de Urbanism din cadrul Primăriei cei de la Unita Turism Holding au acţionat în instanţă Primăria Cluj-Napoca. Proiectul respectiv prevedea pe lângă modernizarea ştrandului, construirea unei complex sportiv compus din o clădire de opt etaje, cu centru de nataţie, restaurante, pod peste Canalul Mori, parc pentru copii. „Din luna mai a anului 2011 există sentinţa dată de Curtea de Apel Cluj prin care Primăria este obligată să ne de-a dreptul de a realiza proiectul de modernizare a ştrandului şi de construire a complexului sportiv. Deşi avem această sentinţă Primăria refuză să o pună în executare, considerând că un P+8 este prea mult pentru zona respectivă în condiţiile în care în aceeaşi zonă se află stadionul prevăzut în planul de urbanism zonal, cu un P +24”, spune consilerul juridic Daniela Almăşan.
În contextul dat, investiţia de amploare prin care să se dea o nouă înfăţişare ştrandului este mai greu de realizat. „Suntem stopaţi într-o fază incipientă. Pentru a începe demersurile modernizării ştrandului trebuie să trecem prin tot felul de proceduri, să se modifice PUZ-ul, să se obţină autorizaţie de construcţie şi la fiecare pas Primăria ne poate opri”, conchide reprezentantul Unita Turism Holding Cluj.
Până în 1990 ştrandul şi terenul aferent figura în patrimoniul OJT, iar după 1990 se afla în proprietatea societăţii Turism Transilvania. Ulterior, societatea s-a privatizat integral, iar, în anul 2004, ştrandul şi terenul în suprafaţă de 12.378 metri pătraţi au devenit proprietate a Unita Turism Holding S.A.

Realitatea dezolantă

Realitatea dezolantă

Contactat de reporterii ziarului Transilvania Reporter, Biroul de presă al Primărie Cluj-Napoca nu ne-a oferit un punct de vedere în ceea ce priveşte situaţia creată.

Scăldatul în Someş urmat de un „Alaş cu Rom” la „Broasca Verde”

De-a lungul timpului, cel mai la îndemână clujenilor le era scăldatul în Someş. În anii 50-60, malurile Someşului întreţineau distracţiile verii cu ieşirile la iarbă verde, scăldatul, statul la plajă şi jocurile în aer liber. „Primul loc de scaldă şi plajă îl oferea Someşul cel repede curgător, printre malurile năpădite de sălcii şi buruieni dar care avea pe ici pe colo locuri mai băltite, pe la coturile sale din marginile oraşului, unde apa trecea de obicei, binişor, peste doi metri în adâncime, aşa că puteai înota în lege, cu condiţia să ştii să înoţi sau să existe cineva care să te înveţe. Principalul loc de agrement erau cotiturile de la intrarea râului în oraş, dinspre Gilău, la Gat sau la Cotul lui Puţi ”, îşi aminteşte cu nostalgie scriitorul clujean Constantin Cubleşan. După baia în Şomeş, urmau partidele de fotbal şi picnicurile la iarbă verde. „Se puteau încinge nişte straşnice miuţe, la o poartă, cu minge de fotbal improvizată, printre păturile şi ceraceafurile celor ce-li găsiseră mai din vreme locuri potrivite, pentru a mânca, atunci când îi apuca foamea, nişte pâine cu parizer şi roşii, aduse în plasele, foarte la modă pe-atunci împletite din aţă sau din fire de nailon de felurite culori. Singurul impediment era acela că nu întotdeauna lucrurile lăsate pe pături erau în siguranţă: „S-au văzut destule cazuri când bieţii oameni, după ce s-au sorit binişor şi s-au îmbăiat cu năduf, nu şi-au ai aflat hainele, trebuind s-o ia, numai în slip, pe malul gârleica să nu se facă de mirul lumii pe şosea, până acasă”. Cu riscul de a rămâne în pielea goală, clujenii nu puteau să renunţe la distracţia de pe malul Someşului, iar setea şi-o stâmpărau la Broasca Verde. „Când te dobora oboseala, mergeai vreo sută de metri pe sub răcitele crăcănate şi umbroase, unde se afla instalată o baracă, în chip de bodegă, purtând firma Broasca Verde şi unde puteai bea după plac, fie o bere luată de la gheaţă, fie un vin acru, vărsat, fie minunata băutură numită „Alaş cu Rom”, un amestec între un lichior, greşos de dulce şi vâscos, cu nişte Rom de Jamaica, contrafăcut se-înţelege, obşinând astfel o băutură ce-ţi punea repede în mişcare sângele şi-ţi stârnea pofta de mâncare mai ceva decât vinurile tonice pe care ţi le-ar fi prescris doctorii pentru stârnirea apetitului”, descrie în amănunt prozatorul.

Alternativa la scăldatul gratuit povestit aşa de frumos de către un turist care l-a practicat în anii evocaţi este în zilele noastre aşa numita „Plajă a lui Boc” din cartierul Grigorescu. Aici orice clujean îşi poate întinde pătura pentru a se prăji la soare fără a plăti vreun leu. Dar, foarte adevărat, fără a se bucura de gustul suprem al Romului de Jamaica, fie el şi contrafăcut.

Distribuie:

Postaţi un comentariu