Vlaicu

Text de Septimiu Moga

Decolarea și aterizarea unui avion sunt adevărate spectacole, indiferent că te afli în cabina lui sau într-un aeroport, urmărind modul în care un mecanism uluitor reușește să învingă gravitația și să ridice aparatul ce cântărește zeci de tone. În multe orașe ale lumii, acest spectacol se întâmplă de câteva ori pe zi în urletul ascuțit al turboreactoarelor. Imensele mașinării se înalță spre cer sau coboară ușor pe pistele moderne și luminate, conducând sigur spre destinație milioane de oameni. Deși limbajul aeronautic este astăzi unul tehnic, pe fuzelajul avionului este reprezentat steagul țării de origine, prin aceasta, culorile drapelului unei țări cutreieră cerul planetei, fiind un semn de mândrie pentru firma care operează acel aparat. Este însă o mândrie ce leagă popoare, leagă destine și suflete prin cerul ce nu cunoaște frontiere, ci doar limite ale inteligenței și cutezanței umane. O companie aeriană înseamnă deopotrivă curajul de a investi într-un asemenea domeniu, dar și multă cunoaștere, pricepere și organizare, însemnă atât bani, cât și suflet. Aparatele sunt produse de doar câteva țări, dar cei care reușesc să dea viață acestora sunt curajoșii piloți, oameni a căror pasiune e zborul, poate cea mai bună reprezentare a libertății.

Cu ceva mai mult de un veac în urmă, doar păsările stăpâneau văzduhul. Ele își întindeau aripile lăsându-se în voia curenților, ferindu-se de prădători sau atacându-și prada din înaltul cerului. Păsările călătoare, mânate de cine știe ce instincte, parcurgeau în stoluri distanțe mari, pe deasupra continentelor sau frontierelor unor ființe ce se războiau pe pământ. Păsările și zborul lor au devenit simbolul libertății descătușate, al păcii, al purității. Sufletul, duhul sau spiritul sfânt erau întruchipate în păsări, cu aripile întinse pentru a urca la ceruri necunoscute, neatinse. Un copil dintr-un sat ardelean, pe numele său Aurel Vlaicu, a privit zborul lor, ușurința cu care păsările urcau spre nori, cum pluteau prin aer. Zborul lor îl vedea ca pe o magie. Ar fi vrut și el să-și deschidă aripile, dar erau doar două brațe firave. Reveria zborului trebuia să treacă de ispita magiei, a inerției și a gravitației. Pentru ca visul lui să devină realitate era nevoie de multă muncă. În primul rând, trebuia să caute drumul spre zbor în cărți, în acele izvoare de înțelepciune, care nu erau tocmai accesibile unui copil dintr-un sat din Ardeal. Cărțile, în vremea lui, erau scumpe și rare. Iar orice informație pe care azi o obținem cu un simplu click pe o tastatură de acasă însemna zile și ani de căutări prin biblioteci, prin universități, prin audierea unor cursuri ale unor ingineri ai vremii. La început la Budapesta, iar mai apoi la Munchen, Vlaicu și-a călit aripile pentru un zbor. Au urmat zile și nopțile de căutări, angoase și încercări.

Cu timpul, invenția sa, mașina de zburat cu corp în formă de săgeată, a devenit realitate, un rol important al-a avut și sprijinul material venit de la Casa Regală a României și Armata Română. A venit apoi al doilea aparat, cu care în 1912 la Aspern, lângă Viena s-a acoperit de glorie.

Aspern era locul în care invincibilul Napoleon a fost oprit pentru prima dată din marșul său de a supune Europa. Acolo, pe câmpia devenită ulterior aerodrom, și-au găsit sfârșitul mulți ardeleni luați în armata crăiască. Vlaicu a dobândit o victorie prin drumul său spre cer, în calea sa spre libertate. Acel aparat rudimentar pentru standardele de astăzi se menținea cu dificultate în zbor, iar proiectantul era același cu constructorul și pilotul. De corectitudinea calculelor sale, a proiectelor sale, a muncii sale, dar și de abilitatea de a-l pilota depindeau viața sa și speranțele românilor săi. Triumful său, drumul său spre înaltul cerului bucurase poate sufletele chinuite răpuse pe câmpul de Aspern.

La numai câteva zile de la victoria sa din capitala imperială, Vlaicu poposea la Arad. Românii îl așteptau, iar prin reprezentațiile sale spera să reușească strângă o sumă de bani pentru a construi cel de-al treilea aparat de zbor, mai perfecționat decât primul. Organizarea evenimentului a fost făcută de către Banca Victoria din Arad, una din cele mai mari bănci românești din Transilvania, iar unul din cei care s-au implicat a fost chiar directorul acestei bănci, Sava Raicu. Băncile românești au ajutat și ele cu puținul adunat să sprijine tinerii să studieze și mai ales să se îndrepte spre studiul tehnicii. Prezența lui Aurel Vlaicu și a minunatei sale mașini zburătoare era astfel un imbold dat tinerimii românești de a se apleca asupra științelor tehnice, care în mod evident reprezentau nu numai viitorul lor ca oameni, ci și viitorul națiunii române din Ardeal.

Autoritățile imperiale nu s-au arătat prea bucuroase să afle că se strângea la un loc atâta norod românesc, dar nu au putut împiedica ca pe câmpia unde astăzi este cartierul Pârneava din Arad să se strângă zeci de mii de români. Ziarul Libertatea din Orăștie în descria pe Vlaicu ca fiind „subțire, întunecat puțin la față, purtând pe buze un zâmbet, de câte ori dai cu ochii de el, și cu fruntea încrețită, gândindu-se parcă mereu la ceva (…) Zâmbetul acela parcă spunea, că ce trecătoare sunt toate și că ce puțin trebuie să te îndrăgești de viața asta de pe bulgărul de tină, îi stăruie întotdeauna pe buzele subțiri și te atrage spre cel ce-l are, făcându-te vrând nevrând să privești în el mai degrabă un om de o bunătate rară decât un om genial”. Așa o fi fost și în după amiaza zilei de 14 iulie 1912, când a urcat în aparatul său de zbor. A decolat rapid și a urcat mai sus și mai sus să-l vadă cât mai mulți arădeni. Înainte de a decola nu a uitat, în ciuda oficialităților locale, să lege de avion o eșarfă lungă cu tricolorul românesc. Aterizarea, care s-a dovedit a fi mai dificilă decât se aștepta, a produs urale de bucurie. Tricolorul românesc a fluturat deasupra Aradului. Realizarea tehnică nu era numai lupta împotriva gravitației, ci și motorul care a deșteptat speranța românilor.

Timpul însă n-a avut răbdare cu tânărul aviator. Inima lui s-a oprit deasupra cetății de piatră a Carpaților. Era atât de tânăr! Trupul său firav nu a rezistat spiritului său neliniștit. După cum spunea Aurel Vlad la înmormântarea sa: „el a întărit prin geniul lui credința unei mari izbânzi, izbândă pe care Vlaicu a realizat-o numai în simbol, tăind cărare viitorului, zdrobitor de granițe”, el a tăiat calea către o devenire dincolo de granița dintre putință și neputință, dintre curaj și frică. Zborul său a însemnat viață, credință și curaj. Realizarea sa a fost imensă, dar nu i-a adus bogăție, pentru că visul său era zborul, nu averea.

Astăzi tricolorul lui Vlaicu îl întâlnim tot mai rar pe avioane. Drumurile noastre le facem adesea sub pavilioane străine. Companiile naționale de aviație sunt urgisite sub aspect material, invocându-se rentabilitatea și oportunitatea. Mai grav, tinerii români se îndreaptă tot mai puțin spre aviație, spre zbor. Deși sunt economist, mă întreb ce rentabilitate imediată au avut invențiile lui Vlaicu? A tăia cale viitorului nu este ceva rentabil. A face ca tricolorul să fluture în cerurile inaccesibile nu aducea profit, ci aducea speranță. Speranța apare atunci când un semen de-al tău are acces la resurse științifice, materiale și mai ales să apară insuflarea curajului de a înfrunta neîncrederea, delăsarea, și teama oamenilor. Fiecare creație a marilor oameni a fost o planare între viață moarte, între succes și eșec, între extaz și agonie. Fără toate acestea nu se inventa nici roata. Impostura, lipsa de inițiativă nu ridică de la sol nici o coală de hârtie. Curajul, credința și cunoașterea urnesc munții din loc.