Un centralism aberant

În experienţa mea de la Palatul Victoria am văzut cum miniştrii veneau săptămânal la şedinţa de guvern cu câteva bibliorafturi de documente care urmau să fie aprobate.  Mă aşteptam ca de cele mai multe ori să fie luate în discuţie probleme strategice, demne de competenţa unui guvern. Dar nu, miniştrii îşi ocupau o bună parte din timpul petrecut în clădirea guvernului cu aprobări sau avize pentru construcția unui podeţ într-o comună, desfiinţarea sau schimbarea regimului de proprietate pentru  nu ştiu ce magazii, hale sau clădiri. Pe agendă figurau tot soiul de probleme care te făceau să crezi că aceşti oameni  investiţi cu încrederea publică de a conduce destinele unei ţări se ocupau în fapt de mărunţişuri şi nu aveau timp să vadă problemele reale ale oamenilor, priorităţile strategice ale ţării. M-am întrebat atunci de ce au ajuns miniştrii să fie sufocaţi de propria birocraţie, de acest centralism aberant ce îi face   să  se ocupe de proiecte sau decizii  care în mod real ar trebui să fie gestionate la nivel local.

Centralismul  e o paradigmă de construcție instituţională  şi de luare a deciziei tipică pentru ţările cu distanţă mare faţă de putere. În tradiţia românească de definire şi gestionare a puterii pe parcursul constituirii României ca stat a existat întotdeauna o distanţă mare faţă de putere. La noi puterea nu s-a întemeiat niciodată de jos în sus, de la individ spre comunitate, de la comunitate spre lideri, ci mai degrabă invers.  Puterea în spaţiul românesc este structurată de cele mai multe ori ierarhic, în jurul unui centru, nu ca o reţea. Unii istorici au susţinut teza nevoii unui stat românesc puternic centralizat ca un răspuns la nevoia de descurajare a provinciilor şi de creare a unei identităţi comune după Marea Unire de la 1918. În plus, centralismul şi obsesia de control de la vârful puterii din anii comunismului au marcat puternic cultura organizaţională a instituţiilor publice din România. Remanenţa acestui mod de raportare la putere se regăseşte şi azi, iar principala trăsătură a procesului decizional în administraţia publică este centralismul. Efectul imediat al centralismului decizional este fuga de responsabilitate. Şefii mai mari sau mai mici din administrație, funcţionarii publici din ministere nu obişnuiesc să îşi asume răspunderea. Reglementările au fost construite astfel încât decizia să fie luată cât mai sus, pe cât posibil de către ministru sau de premier. Efectul pervers al  împingerii spre vârf a deciziilor este supraglomerarea.  Prin reglementări procedurale se creează o birocraţie a avizelor total nefuncţională. Dincolo de acest prag, mult prea puternicul stat centralizat devine extrem de slab pentru că se încurcă în propria birocraţie.  Mulţi dintre miniştrii sunt realmente prinşi în această capcană birocratică ce probează diluarea responsabilităţii în luarea deciziilor.  Însă la fel de adevărat e că şi politicul preferă adesea să controleze tot ceea ce mişcă pentru că nu mai are încredere în funcţionari. Cei buni sunt ai noştri, ceilalţi sunt răi pentru că la noi loialitatea se substituie competenţei.  Şi uite aşa se face că oamenii mari în loc să se ocupe de probleme mari, se ocupă de probleme mici sau mărunţişuri. Genul acesta de leadership  cvasi-centralizator  este tipic pentru noi ca români. De pildă, cineva îmi povestea că la prima mare aplicaţie militară comună între Statele Unite şi  România, americanii au trimis pentru partea de logistică un sergent, în timp ce din partea română erau prezenţi câțiva generali de la Bucureşti,   care supervizau ca totul să fie în regulă. Edificator, nu?  La noi centrul pare să fie garanţia normalităţii. Dar oare chiar aşa să fie?

De o bună bucată de vreme se tot discută în spaţiul public despre regionalizare – descentralizare.  Şi cu toate că ne plângem în fiecare zi de modul în care lucrurile sunt gestionate de la Bucureşti,   apărătorii statului centralist se grăbesc să cânte deja prohodul acestui proiect de reformă,   invocând fie pericolul secesionismului maghiar,   fie pe cel al federalizării ori al superbaronizării unor lideri politici locali. Teama acestora a dispărut doar pe jumătate, regionalizarea fiind pusă deocamdată în paranteză, ea fiind condiționată de procesul de modificare a Constituţiei. Cealaltă jumătate a reformei – descentralizarea –  pare a merge înainte prin asumarea răspunderii Guvernului, deşi cred că ar fi fost preferabil un real proces de dezbatere publică privind modul în care anumite responsabilităţi ale guvernului au fost transferate  către autorităţile locale.  În acest fel,   printr-o dezbatere publică mai amplă, poate că românii ar fi fost mai informaţi, poate că proiectul de descentralizare ar fi fost mai optimizat, iar unii dintre actualii oponenţi ai descentralizării ar fi putut deveni chiar susţinători ai acestui proces esențial pentru modernizarea României.

Dar indiferent de transparenţa procedurilor de adoptare a schimbării sau de mizele politice ale momentului, trebuie să admitem un fapt: centralismul administrativ din România  funcţionează prost. Guvernul de la Bucureşti nu poate rezolva toate problemele cetăţenilor din judeţe, oraşe sau comune pentru că nu poate şti ce e prioritar sau nu în plan local. Experienţa ultimilor 20 de ani ne arată că alocarea preponderentă a fondurilor  de la centru în baza clientelismului politic a generat  numai dezvoltare inechitabilă şi dependență faţă de Bucureşti. Liderii locali promit în campania electorală tot soiul de proiecte pentru cetăţeni, dar de cele mai multe ori nu pot obţine finanţare pentru a le implementa decât prin cultivarea unei bune relaţii cu liderii de la centru.  Şi chiar dacă în plan local există suficientă forţă economică pentru a susţine proiectele locale, taxele şi impozitele se centralizează pe malurile Dâmboviței pentru a fi apoi redistribuite la nivel local. Frustrarea  e perfect justificată când primeşti mai puţin de jumătate din taxele şi impozitele colectate la nivel local.

Deciziile trebuie coborâte prin descentralizare cât mai jos cu putinţă, cât mai aproape de cetățean. În felul acesta şi liderii politici locali vor fi mult mai responsabilizaţi în faţa cetăţeanului. Dar succesul acestei schimbări depinde foarte mult şi de descentralizarea resurselor financiare şi a colectării fiscale.  Dacă vom continua să redistribuim de la Bucureşti  fonduri pentru ceea ce trebuie să funcţioneze în teritoriu, dependenţa faţă de centru nu dispare, ea va exista în continuare. Şi atunci vom vorbi de o pseudo-descentralizare. O bună soluţie ar fi ca de la bun început să se stabilească transparent cotele din taxele şi impozitele colectate care rămân la nivel local  şi cele destinate pentru funcţionarea instituţiilor centrale şi pentru echilibrare sau compensare. În caz contrar,   ţara va rămâne la cheremul funcţionarilor de la finanţe şi a liderilor politici de la centru. Sigur că rezistenţa la schimbare există. Mulţi dintre funcţionarii din ministere se tem că îşi vor pierdere privilegiile sau influenţa printr-o astfel de reformă.  Aşa o fi, dar trebuie să înveţe şi ei că România nu se termină la marginea Bucureştiului.

Guvernul trebuie să se ocupe numai de strategii, politici publice, reglementare şi control. Administrarea curentă a serviciilor publice trebuie să treacă la autorităţi locale. Există teama că prin descentralizare România va fi feudalizată şi va intra în stăpânirea totală a unor baroni locali, de genul lui Mazăre sau Oprişan.  Dacă descentralizarea înseamnă  mai multe proiecte la nivel local şi mai multe beneficii pentru cetăţean, nu văd unde e problema. Controlul guvernamental trebuie să existe în continuare, iar dacă liderii locali sunt tentaţi de corupţie, de incompatibilități şi conflicte de interese,   problema nu se rezolvă prin centralism sau prin discreditarea descentralizării, ci prin funcţionarea independentă a instituţiilor de control şi a justiţiei.

Descentralizarea unor responsabilităţi ale guvernului la nivelul judeţelor reprezintă un pas. Ea ar trebuie completată ulterior de descentralizarea la nivelul localităţilor. Abia atunci vom vorbi de servicii publice mai aproape de cetăţean. Nesincronizarea procesului de descentralizare  cu cel de regionalizare nu e o veste bună. Disparităţile de dezvoltare dintre judeţe nu se vor înlătura prin descentralizare. Proiectele interjudeţene nu vor funcţiona fără regionalizare.  Vom mai avea situaţii ca în Hunedoara, unde un drum se termină în pădure pentru că cei din Caras-Severin nu s-au înţeles cum să finanţeze continuarea drumului în propriul judeţ.  Dar în momentul în care Constituţia va fi modificată şi se vor fi conturat noile regiuni, e posibil ca preşedinţii actualelor consilii judeţene să se opună cedării unor competenţe către regiuni şi să perceapă regionalizarea ca pe o nouă tendinţă de recentralizare.