Retrospectivă

Text de Septimiu Moga

Era o zi însorită, dar rece de iarnă. Simțeam în nări aerul înghețat, dar parcă sufletul meu se bucura de razele soarelui, chiar și așa de timide cum ajungeau la mine. Am intrat în clădirea Arhivelor Naționale. La garderobă, mi-am lăsat hainele groase, luând cu mine în sala de studiu doar un aparat de fotografiat, un caiet și un creion mecanic. La masa ce o ocupam de obicei mă așteptau câteva documente din arhivă. Erau niște registre cu coperți negre, cartonate, iar legătura acelui registru era întărită cu un șnur tricolor. Pe fiecare din acestea era aplicat numărul de dosar, aferent numărului fondului arhivistic și numărului de inventar al documentelor. Fiecare dosar avea foaia de consultare unde mi-am trecut conștiincios numele, iar apoi i-am prezentat arhivistului chitanța plății sumei ce-mi dădea dreptul să fotografiez documentele. Erau documente vechi ale unei bănci românești, ce ființase în Clujul interbelic. În acte erau consemnate dezbaterile din ședințele consiliului de administrație a acelei bănci din 1912 și până în anul 1948. Erau 36 de ani de decizii înscrise cu migală de notarii ședințelor cu un scris mai mult sau mai puțin îngrijit. Totodată erau 36 de ani de ani de istorie comprimate în filele unui caiet.

Pe alocuri, pe la marginea filelor, se vedeau urme ale umezelii, ale schimbărilor microclimatului locului în care au fost depozitate de-a lungul secolului ce a trecut peste aceste documente, la fel și peste coperțile lor roase de vreme și de uitare. Deschiderea unui astfel de dosar îmi oferă de fiecare dată o senzație aparte, simt un fior la întâlnirea cu istoria. Prima emoție îți este dată de caligrafia veche, de modul în care notarii acelor cuvinte trasau literele, de modul cum le legau în cuvinte, apoi de topica frazei, de limbaj, de stângăciile ortografice și de exprimare. După primele pagini mi-am amintit de modul în care se exprimau rudele mele în vârstă, școlite în limba maghiară sau germană. Pentru o clipă le revăd chipurile palide, venind spre mine de undeva, de departe. Parcă doreau să-mi dea o mână de ajutor în deslușirea cuvintelor, parcă erau și ei curioși să cunoască o istorie ce le fusese atâta vreme interzisă.

Nu poți să nu te emoționezi când deschizi registre care au stat nestudiate, nerăsfoite, necitite de aproape un veac. Din vechile fotografii aflate prin biblioteci, din cărțile de istorie, din presa vremii, reușești să reînvii atmosfera acelor ședințe, chipurile protagoniștilor, biografiile lor, poate chiar și parfumul lor discret. Băncile românești din Cluj nu au fost conduse de capitaliști putred de bogați, magnați ai construcțiilor, minelor, metalurgiei sau ai burselor și nici de bancheri sofisticați cum sunt cei de azi. Ședințele lor nu erau dezbateri în jurul unor modele econometrice sau ale unor analize SWOT sofisticate, nici măcar analize bilanțiere multianuale sau ale unor indicatori de bonitate, ele erau analize de principii, adesea mai profunde și mai exacte decât graficele și statisticile impersonale. Pentru mine, cel puțin la începutul studiului băncilor interbelice, a fost șocant să văd modul în care erau aprobate, acordate, utilizate și uneori executate creditele, cum se stabileau dobânzile, costurile și beneficiile. După ce înțelegi aceste lucruri, ideile se mai limpezesc, devii mai înțelegător, mai atent la tiparele de gândire ale vremii.

Localizând în minte sala în care se desfășurau ședințele, momentul zilei înscris cu scrupulozitate de notar și data ședinței, personalitățile vremii reînvie pentru câteva minute în imaginația ta. Un director executiv, care nota cu precizie și prețiozitate fiecare frază sau idee exprimată, ocupând cu autoritate scaunul directorial și dominându-și prin prestanța fizică, verbală și profesională colegii. Pe scaunul de lângă el, secondându-l cu prietenie, era protopopul urbei, cu experiență în afacerile economice și de bancă, dar mai ales un bun cunoscător al nevoilor, dorințelor și slăbiciunilor poporului său. Tot la acea masă, deranjat de soarele amiezii și distras de atmosfera din centru agitat al orașului, un bătrân proprietar de pământ de pe lângă Cluj, urmărea plictisit dezbaterile calme, de asemenea la masă era un alt preot și un avocat veniți în Cluj în ajun să asiste la ședință. Erau așezați la umbră, foarte atenți și vigilenți la cele ce se discutau. Era o ședință obișnuită, aproape banală dintr-o zi de început de vară. Se discutau probleme obișnuite, despre filiale prost organizate, despre activitatea neconformă a unor bănci surori, care trebuiau somate să se conformeze cerințelor lor, despre câteva afaceri noi în care banca dorea să se implice. Deciziile erau simple, iar impetuosul director executiv, prin precizia și prețiozitatea discursului său, ce trăda experiența sa avocațială de aproape două decenii, nu prea lăsau multe lucruri nelămurite.

Registrul proceselor-verbale ale consiliului era cu puțin trecut de jumătate. Dintr-o dată parcă filele se goliseră de scrisul acela mărunt, era doar fila pe care notarul, care era chiar directorul Băncii Economul consemna prima zi a lunii inie 1914. O zi obișnuită, care nu anticipa nimic din tumultul ce avea să se întâmple. Istoria urma să se scrie, cu atenție, stângăcie, emoție, teamă, ură, bucurie, în frazele acelea se năștea destinul unor oameni, al unui oraș, al unei țări. Cărțile de istorie consemnaseră contextul, dar nu știau destinele particulare ale unei instituții, ale unor oameni ce au trecut prin dezastrul primului război mondial, prin perioada interbelică, prin marea criză, printr-un nou război ca să ajungă la sfârșitului poveștii din 1948. Pentru câteva clipe, istoria se oprise ca un stop-cadru cinematografic cu cei câțiva protagoniști și cu registrul și istoria nescrisă. Trebuia să o regăsesc, să o recompun, să-i dau viață, iar litere acelea, ce au venit după momentul acea banal, suspendat în timp și spațiu, trebuiau scrise în acele pagini goale, cu caligrafia aceea veche, cu topica aceea și mai ales cu sufletul celor ce și-au legat destinul de mica instituție economică românească.

Istoria Economului și a băncilor clujene din acele vremuri scrisă în vechile catastife nu este glorioasă, dar este o istorie demnă, a încercării, îngenuncherii și a dorinței de a merge mai departe, a speranței realiste. Cei câțiva protagoniști ai ședinței ce mi-au stârnit imaginația și-au jucat fiecare rolul în istoria ce atunci era nescrisă, dacă s-ar întoarce să semneze ceea ce vremea și oamenii vremurilor viitoare au consemnat în registrele acelea legate cu tricolor nu ar avea de ce să fie rușinați. În vremea războiului, din puținul lor au construit un spital, au condus o bancă cu majoritatea funcționarilor aflați sub arme, au consiliat clienții ai căror capi ai familiei pieriseră în urgia luptelor, creaseră primele structuri de putere românească în Cluj în tumultosul an 1918, au reușit să întrețină cu profitul lor biserici, școli, organizații studențești, biblioteci și agricultori, au încurajat comerțul și industria, așa cum s-au priceput și le-au permis fondurile, și mai ales vremurile grele ce au venit, au fost scânteia de speranță după ce a doua urgie mondială a venit peste Cluj. Doar o lege samavolnică a încheiat istoria unei bănci clujene. Colile albe de atunci s-au umplut cu viață, ei lăsând acolo nu averi, nu corporații fabuloase, ci o parte a vieții lor, cu bune și cu rele, cu frică și bucurii, cu multe neîmpliniri, dar au fost în măsură ca în creuzetul acela să dea naștere unui crâmpei de istorie bancară și mai ales să răspândească speranță, atât cât vremurile i-a permis.

M-am ridicat de la masă și am văzut vremea de afară, lumea ce trecea nepăsătoare pe lângă locul acela ce păstrează istoria vie. Undeva în atmosferă, norii se adunau, în semn de viscol sau ninsoare. În clădiri unde pulsează viața de azi sunt registre goale, ele își caută protagoniștii și poate modeștii cercetători ce le-or scoate la viață peste sute ani. Chiar dacă nu se mai folosește scrisul de mână ce redă atât de bine emoțiile, trăirile de moment, ura, speranța, deznădejdea și fericirea, poate succesiunea frazelor ce vor fi scrise, cuvintele, stângăciile vor spune o poveste, o istorie, o viață ce poate fi demnă, promiscuă, nesinceră, mizeră sau umilă. Cine vor fi protagoniștii? Poate tu? Poate el? Nu se știe, dar istoria ce urmează nu se anunță, se întâmplă o dată pentru totdeauna, totul este să dorim ca cineva să o citească odată, iar cei ce o scriu să se rușineze în fața vremurilor ce vor să vină.