Pe neașteptate

Septimiu Moga, economist

Text de Septimiu Moga

A fost odată un început de vară în orașul de pe Someș. Era vremea florilor de crini, când trecătorii căutau puțină răcoare la umbra coroanelor verzi ale castanilor, ale copacilor din parcuri sau de pe aleile orașului. Țăranii veneau în piețele orașului cu cireșe proaspete și căpșuni parfumați și apetisanți. Pe la terase clujenii sau cei aflați în trecere prin oraș se adunau să-și povestească ultimele cuceriri în ale amorului, vărsându-și năduful într-un pahar de bere rece, sau făcându-și pregătiri pentru vilegiatură. Tinerii de la orașe sau de la țară, se bucurau de razele soarelui de vară ce le bronza chipurile surâzătoare. Unii dintre ei treceau pe lângă zidurile semeței universități, fie visând la anii de studenție care au fost odată sau la anii ce vor urma în cetatea științei. Clujenii mai cu stare, cercetau ziarele venite din țară sau de prin străinătate, urmărind cotațiile monedei locale sau ale grânelor. Discutau despre noua recoltă ce se anunța bogată, sau despre o nouă investiție sau un nou conac, pe moșie. Femeile, mai sfătoase încercau să afle ultimele știri ale vieții mondene ale orașului, pregătindu-și băieții sau fetele pentru balurile de anul acesta sau anul viitor. Politica, era subiectul ce condimenta conversațiile de la terase sau din saloanele răcoroase, căutându-se victima polemicilor sau eroii zilei. Dincolo de retorica, mai mult sau mai puțin malițioasă nu se întâmpla nimic, decât poate puțin zgomot prea strident amplificat de vreun pahar în plus.

Pentru negustori, viața era o perpetuă nemulțumire. Când recolta era prea mare, îi amenința supraproducția, când recolta era prea slabă ruina. Bancherii încercau să găsească o nouă oportunitate de afaceri, industriașul o finanțare mai ieftină. Dar într-o duminică de sfârșit de iunie, timpul în oraș trecea domol, la fel ca apele Someșului Mic ce curgeau consecvent spre Tisa și mai apoi spre Dunăre spre Marea Neagră.

Nimic nu părea să tulbure amorțeala sfârșitului de săptămână. Plimbările pe bulevard, slujbele în bisericile răcoroase, promenada prin parc sau poate o plimbare cu barca pe lac. Artiștii își repetau în gând rolurile, se acordau instrumentele pentru spectacolele din acea seară și poate vreun copil arunca mici pietricele în lacul Parcului Mare iscând o mică turbulență în apele lacului, privind cum undele stârnite de mica sa răutate veneau spre mal.
În amorțeala aceasta estivală s-a auzit un zvon. Dar, câte zvonuri nu se nasc din plictiseala unei zile de vară? Prințul moștenitor fusese ucis la Sarajevo! Zvonul începuse să se propage la fel ca undele stârnite de piatra aruncată de copilul neastâmpărat. Se vorbea prin parcuri, pe bulevarde sau la terase și restaurante despre prințul rebel, despre noua tragedie ce atinsese familia imperială. Zvonul s-a transformat în știre adusă prin noua invenție a telefonului de la Budapesta sau Viena, apoi presa a tipărit în grabă numere speciale dedicate tragediei. Dincolo de drama unor copii care rămăseseră fără părinți într-un imperiu era un afront adus Imperiului de Habsburg, era un gest necugetat ce trebuia pedepsit.

Fanfarele au tăcut, valsurile s-au stins, lăsând inimile să bată tot mai tare iar minților să se înfierbânte. Gazetele comentau evenimentul iar odată cu el, multele semne de întrebare despre cei care au pus la cale asasinatul. Lumea nu putea să nu observe diferențele dintre măsurile de siguranță luate în timpul recentei vizite făcute de István Tisza la Cluj, un oraș care chiar dacă nu aplauda deciziile și politica sa, cel puțin nu îi era nici pe departe ostil, așa cum era o bună parte din populația din Bosnia și Herțegovina față de Franz Ferdinand.

Încetul cu încetul retorica malițioasă față de Serbia sau Rusia se transformase în ură, iar la puțin timp după ce zvonurile despre atentatul de la Sarajevo s-au adeverit, cuvântul război a început să fie tot mai adesea rostit la Cluj, iar unele ziare vorbeau chiar de un război mondial. Nici conflictele latente dintre etniile Transilvaniei nu rămăseseră înghețate, suspiciunea și neîncrederea începuseră să deschidă vechi răni, rămase uitate sau ignorate. După numai o lună, promenadele prin pacurile răcoroase au fost înlocuite de marșurile lungi spre Serbia, sau Galiția, emoțiile adolescentine ale primelor iubiri fuseseră înlocuite cu frica morții, ce plutea prin aer. Muzica din parc sau din teatre, ce stârnea fiori și vise era înlocuită cu exploziile insuportabile ale barajelor de artilerie, visele rebele erau înlocuite cu speranța revederii celor dragi, nunțile cu înmormântările.

Într-o singură zi lumea orașului se schimbase pentru totdeauna. Orașul, la fel ca și întregul continent, la fel ca locuitorii lui nu vor mai fi la fel. Trenurile pregătite pentru vilegiatură mergeau de data aceasta încărcate cu tineri spre câmpurile morții și ale pierzaniei. Lumea intrase și ea pe un astfel de drum. Indiferent a cui a fost victoria în războiul ce a năucit lumea, acesta a schimbat totul, fiecare oraș iar odată cu ele pe oamenii orașelor. Aparent toate s-au schimbat brusc și neașteptat. Oare așa să fie?

Mulți istoricii și analiști ai vremilor care au precedat și au urmat războiului mondial au arătat că dincolo de măcelul infernal, de tranșeele sordide și miile de kilometri pătrați de zone a nimănui unde moarte cucerise pământul, lumea a mers pe o cale oarecum previzibilă. În spetele acelei liniști aparente, a parfumului căpșunilor de vară, a rochiilor foșnitoare de la baluri sau a retoricilor sterile de berărie, mocneau conflicte, între oameni mult prea săraci și oameni mult prea bogați, între etnii, între jucătorii politici și geopolitici, între agricultură și industrie, între aur și bani, între privilegiați și obidiți, între dreptatea unora și nedreptatea altora. Iadul războiului a fost o caznă cumplită deopotrivă pentru bogați cât și pentru săraci, atât pentru țăran cât și pentru industriaș, atât pentru bancher cât și pentru minier, atât pentru o națiune cât și pentru alta. Ba mai mult, în prima linie, în fața morții toți erau frați de sânge, frați de moarte.

Războiul a dat curaj celor fără curaj, a dat putere celor fără putere. Revoluțiile au bântuit Europa, după război, au distrus imperii milenare și au creat iluzii milenariste precum comunismul și fascismul. Lideri carismatici sau oportuniști l-au scos pe Dumnezeu din mâinile împreunate spre rugăciune ale oamenilor, încleștându-le palmele în pumni nefirești de violenți gata să mutileze chipul Europei cu promisiuni efemere, programe de partid și lozinci populiste.
Astăzi, trăim într-o epocă în care, viața noastră se schimbă într-un ritm mult mai rapid decât cu un secol în urmă. Evenimente neprevăzute ne copleșesc în fiecare zi, iar de multe ori în viață un eveniment, aparent neprevăzut ne poate schimba viața sau sensul vieții pentru totdeauna.

Noi, oamenii, ca entități neînsemnate pe acest pământ, suntem vulnerabili în fața fenomenelor sociale, economice, politice sau geopolitice. Orice decizie economică sau politică ori un experiment social, oricât de neînsemnate ar părea ele, ne da viața peste cap, ne poate face să trecem dinspre bogăție spre ruină sau invers, ne poate scoate dintr-o depresie și duce spre o exuberanță, sursa viitoarelor noastre temeri sau anxietăți. Căderea unei burse de cealaltă parte a Atlanticului sau din extremul orient poate crea drame sau tragedii unei familii din România în doar câteva zile. Marii specialiști în economie, asemeni unor medici, caută simptomele unei noi boli economice pentru a postula apariția unei noi crize. Tratamentele unor simptome sunt adesea cauza următoarelor crize, noile tratamente pervertesc funcționarea normală a unui sistem economic și îl fac să-și altereze capacitatea de a crea avuție și a o împărți cât mai echitabil. Viteza cu care se petrec astăzi lucrurile este mult prea mare pentru a le studia pe îndelete, dar observăm cum unele evenimente ne bulversează existența, ne tulbură viața noastră tihnită de populații sedentare, dezrădăcinându-ne, rupându-ne de tabieturi, de ordinea noastră cotidiană, care ne dă senzația de liniște.

Distribuie:

Postaţi un comentariu