O poveste umbroasă

Text de Septimiu Moga

Anul 1921 a fost un an foarte dificil pentru România. Având o datorie publică mai degrabă neprecizată decât mare, cu o monedă națională cu o acoperire metalică destul de incertă, economia românească traversa o perioadă foarte grea și imprevizibilă. Din cauza războiului mondial, a resurselor mari pe care le-a cerut implicarea țării în înlăturarea regimului sovietic din Ungaria și a costurilor mari cu unificarea țării, finanțele statului au depins multă vreme de emisiunea bănească a Băncii Naționale. Veniturile statului erau, la finele anului 1921, încă insuficiente pentru ca el să poată avea o influență semnificativă în economie. Guvernul generalului Averescu, din cauza jocurilor politice, își pierdea din ce în ce mai mult susținerea, iar odată cu ea și credibilitatea. În acțiunile sale, guvernul și întreaga structură de putere din jurul său deveniseră șovăitoare.

În paralel cu această criză, băncile cel puțin aparent prosperau. Tot mai multe bănci își făceau apariția pe piață, iar băncile deja existente își majorau capitalul social, dorind să acapareze, pe de-o parte, încrederea oamenilor, încă prea puțin deprinși cu afacerile de bancă, iar, pe de altă parte, să contribuie la așa numita naționalizare a industriei românești. Prin acea naționalizare nu se dorea etatizarea economiei, ci un transfer al controlului asupra diverselor întreprinderi dinspre străini spre români. Lupta pentru putere se manifesta și pe plan financiar, la fel și pe plan politic și parlamentar. Idei despre modelul de dezvoltare a țării erau multe, iar susținerea lor materială și politică viza obținerea de avantaje strategice.

În acțiunea economică nemijlocită, frontierele dintre principiile politice nu erau atât de clare ca în discursurile politice sau în doctrinele scrise sau nescrise. Liberalii care propovăduiau o politică „prin noi înșine” stăteau la aceeași masă în consiliile de administrație ale diverselor întreprinderi cu străini sau dușmani politici, în timp ce adepții porților deschise aveau adeseori atitudini șovine față de capitalurile străine. Acest melanj nu era rezultatul compromisurilor care caracterizează orice tranzacție comercială, ci mai degrabă al tentației, al corupției sau al unor jocuri tenebroase politice sau de putere. Nu este mai puțin adevărat că multe din discursurile politice din acei primi trei ani de la Marea Unire, care scoteau în evidență tendința unor personalități de a adera la un anumit model de dezvoltare, la o anumită ideologie, nu erau determinate doar de un imbold intelectual sau de credință sinceră, ci mai degrabă de o atracție față de unele avantaje materiale imediate sau menținerea și obținerea unor privilegii.

Lupta politică era preponderent emoțională și mai puțin bazată pe forța argumentului, democrația era adesea pusă între paranteze, iar influențele obscure, intriga și manevrele de palat erau la ordinea zilei. Undeva în zonele umbroase ale puterii, se făceau și desfăceau afaceri, se acordau și se retrăgeau privilegii, după planuri ocultate de zidurile marilor palate ale Bucureștilor. De aceea, nici băncile nu erau ferite de influențele politice. Procurarea unor acțiuni, efectuarea unor tranzacții, fuziunea unor instituții se făceau adesea sub presiunea poliției sau a procuraturii, care la rândul lor serveau anumite centre de putere. Adversarii economici erau atacați în lungi polemici ziaristice sau parlamentare, se constituiau comisii de anchetă sau se inițiau procese care adesea rămâneau fără un verdict clar. Libertatea multor oameni depindea de tabăra politică în care se aflau, iar prestigiul politic și mai ales moral era la cheremul curentului aflat la putere.

În toamna anului 1921 se auzise de dificultățile prin care trecea o bancă bucureșteană. Acestei bănci, chiar și prin numele îi dădea o prestanță în peisajul bancar românesc „Banca Națiunei”. Banca fusese înființată în anul 1912 de către liderul conservator Alexandru Marghiloman. Dacă până la izbucnirea războiului, banca era relativ mică având un capital de numai 5 milioane de lei, capitalul său a crescut la 20 de milioane în 1920 și apoi la 100 de milioane în 1921. Nivelul capitalului său era unul mic, ținând cont de numeroasele întreprinderi în care deținea controlul, de la fabrici de automobile, cherestea, case de import export, uzine chimice, tipografii. Numai capitalul investit în aceste companii valora cca. 139 milioane de lei, iar 61 de milioane de lei reprezentau aportul băncii în alte consorții. La un capital atât de mic și cu o extindere atât de mare a investițiilor, principiul care a călăuzit politica băncii era o politică de dividende atractivă. Creșterea capitalului la 100 de milioane de lei în 1921, după cum spun ziarele vremii, crea presiune pe conducerea băncii pentru a produce un profit substanțial. Astfel, banca s-a implicat în speculații valutare internaționale, în speranța obținerii unor profituri mari. Mizând pe o apreciere a leului pe piețele internaționale în anul 1921, banca a început să efectueze tranzacții valutare pe o scară foarte mare. Totul se pare că mergea foarte bine până când bancherii francezi s-au concentrat mai mult asupra tranzacțiilor Băncii Națiunei. La finele lunii octombrie 1921 banca a fost somată să plătească fabuloasa sumă de 60 de milioane de franci. Leul pe care mizase, în loc să crească, scăzuse, iar banca s-a văzut în imposibilitatea de a-și onora plățile.

Președintele băncii din acea vreme era principele Nicolae D. Ghica, un explorator român, multimilionar, care se trăgea dintr-o mare familie de domnitori și politicieni români. Cu toate că a pus imediat la dispoziția băncii nu mai puțin de 6 milioane de lei din averea proprie, această sumă se dovedise a fi infimă față de pretențiile imediate ale creditorilor care variau între 400 și 600 de milioane de lei. Ajutoarele celorlalte băncii sau ale statului au fost insuficiente. Fără a fi făcută o analiză temeinică asupra băncii, ea a fost declarată insolventă. Orgoliul politic, doctrinele mai mult sau mai puțin înțelese, afacerile ciudate făcute de specialiști prea puțin antrenați în activități bancare și cărora li s-a acordat prea mare încredere au dus la prăbușirea băncii. Era vorba de insolvență sau o lipsă acută de lichidități? Deocamdată nu se poate ști.

Pe strada Umbrei din București, în palatul ce aparținea generalului Mavrocordat, și în care astăzi se află muzeul literaturii române, principele Ghica se întâlnise la începutul lunii noiembrie cu câțiva din apropiații săi pentru a dezbate cu ei situația în care se afla banca. Temerea sa era că onoarea sa era afectată profund, cu atât mai mult cu cât se întrevedea arestarea sa alături de alți doi directori ai băncii. Gândul că un vlăstar al uneia din cele mai ilustre familii românești să fie pus în lanțuri l-a măcinat încă de la declanșarea crizei. Principele s-a scuzat pentru câteva momente de la oaspeții săi, după care s-a îndreptat spre baia castelului. La scurt timp după ieșirea sa din salon s-a auzit o detunătură. Soția sa Yvonne a fost prima care și-a văzut soțul cu țeasta zdrobită de glonț. Stupefiați, oaspeții săi au rămas înmărmuriți în fața gestului unui om ce a dorit ca prin moarte să-și spele onoarea.

Ca o tragică ironie a sorții, pe strada Umbrei s-a petrecut finalul unei povești extrem de obscure. Ziarele au mai clocotit câteva zile, după care liniștea și praful s-au așternut peste Banca Națiunei. La câteva zile, pentru o perioadă, leul nu mai era cotat la Paris, apoi devenind din ce în ce mai slab comparativ cu francul. Anul următor a adus un nou guvern, rezultat al unor alegeri mai mult sau mai puțin libere. O afacere tenebroasă intra în uitare, o afacere din care ne este greu cu frânturi de informații să tragem concluzii. Vinovații de ieri ca cei de azi se dizolvă într-o uitare complice pe o stradă umbroasă a națiunei.