Lungul drum de la glorie la impostură

A fost odată o vreme când frontiera dintre realitate și legendă era una foarte subțire. Imaginea lumii în mintea oamenilor de demult era formată de numeroasele povești, mituri, legende sau credințe. A-ți părăsi vatra, locul de origine era o decizie foarte greu de luat, atâta timp cât ținuturile de dincolo de orizont erau necunoscute.

Se spune că, mânat de credință și cu speranța izbăvirii de orice păcat, Anselm de Braz a plecat în urmă cu aproape un mileniu la chemarea pontifului Urban al II și a lui lea Godefroy de Bouillon să cucerească orașul sfânt Ierusalim. Alături de alți nobili mai mici sau mai mari, conducători de regate, îmbrăcați în zale și sub semnul ocrotitor al crucii, a luat calea necunoscută a Ierusalimului. A fost nevoie de curaj, de încredere și rezistență, dar și de o mică avere pentru a duce la capăt visul de mântuire. Ierusalimul a fost cucerit de armata creștină. Anselm fost poate printre primii creștini europeni care s-a rugat în orașul ce purta încă urmele pașilor Mântuitorului. A urmat drumul crucii și a simțit căldura pietrelor pe care Isus a călcat, însângerat și biciuit, înainte de a-și oferi sufletul Tatălui.

În drumul său epopeic a trecut prin regatul de atunci a Ungariei. Acolo a văzut o țară bogată, dar departe de dezvoltarea economică pe care o cunoscuse în zona sa baștină, respectiv în zona Malmedy din Belgia de astăzi. În acele locuri și vremuri, dezvoltarea economică însemna o divizare foarte mare a suprafeței de pământ pe care o deținea fiecare, pentru că averea se transmitea, potrivit regulilor din acea regiune între frați. Cum regele de atunci al Ungariei, Coloman Cărturarul și relațiile bune cu Godefroy de Bouillon au creat premisele colonizării Transilvaniei. Având încredere în principele pe care l-a urmat relațiilor sale diplomatice cu regele maghiar, Anselm de Braz s-a gândit că era timpul pentru o schimbare majoră în viața sa. După cum spune istoricul K.K. Klein, acesta și-ar fi zălogit feudul Braz abației imperiale Stablo din pădurea Ardennes pentru suma de 12,5 mărci de argint, incluzând însă în actul de predare o clauză ce-i oferea posibilitatea redobândirii moșiei în caz de reîntoarcere. Așa se spune că ar fi început aventura sa, de data aceasta economică, în Transilvania.

Sursele documentare ale acelei perioade sunt sărace, dar mulți istorici îl consideră a fi unul dintre primii sași stabiliți în Transilvania. Numele său se aseamănă cu denumirea germană de Broos a orașului Orăștie. A urmat un proces amplu de colonizare, bazat pe onoare, încredere, parafată prin numeroase diplome, date nu întotdeauna în cele mai amicale condiții, de către regii Ungariei. Încetul cu încetul, s-a format o comunitate săsească aparte, care și-a creat cu timpul o identitate specifică în mozaicul de naționalități ce au trăit în Ardeal.

Lucrurile însă s-au schimbat în istorie. Pe măsură ce se dezintegrau complicatele relații feudale, apăreau fie din vechea aristocrație, fie din noua burghezie, impostorii. Odată cu apropierea de secolul XX, accesul la cultură și la învățământ devenise din ce în ce mai facil, dar totodată creșteau și oportunitățile de a face afaceri de o tot mai mare amploare. Dezvoltarea schimburilor între țări, apariția mașinismului și creșterea vitezei de deplasare pe mare sau pe uscat, circulația oamenilor și ideilor erau tot mai ușoare. Dar încă toate aceste beneficii ale vremurilor, în prima jumătate a secolului XIX, erau la îndemâna unei mici proporții a oamenilor. Analfabetismul, superstiția și încrederea oarbă în semnele autorității creau un teren fertil imposturii.

Charles Marie Bonaventure du Breil de Rays, ne spune jurnalistul economic Christian Chavagneux, provenea dintr-o familie nobilă de cavaleri, numărând nu mai puțin de 12 generații aristocratice. Tatăl său se refugiase în Anglia în timpul revoluției franceze, lăsându-și familia fără avere. Crescut în Lorient, pe malul Atlanticului, visurile l-au purtat pe Charles adesea dincolo de orizonturile albastre ale oceanului. Ba chiar biografii săi pomenesc de o vrăjitoare care îi ghicise că odată va ajunge regele unui mare popor. Imediat ce a avut posibilitatea, a călătorit în Statele Unite pe la 1850, apoi în insulele Reunion și Madagascar, în Senegal sau Indochina. Cărțile de călătorii, cu siguranță erau printre preferatele sale. Printre ele a găsit însemnările navigatorului Bougainville, care în periplul său prin Oceanul Pacific acostase pe o insulă denumită inițial Port Praslin, dar pe care Charles o rebotezare Port-Breton. Navigatorul francez descrisese insula ca pe un loc bolovănos, cu averse în cea mai mare parte a anului, cu alte cuvinte un loc cu totul neprietenos. O imagine edenică a acelei insule a fost prezentată de un alt navigator, François Duperrey, care cu numai câteva decenii în urmă vizitase doar nouă zile insula. Notele de călătorie nu erau o lectură tocmai la îndemâna oricui, iar un visător precum Charles putea spune o poveste care să-i amăgească pe alți visători. Un prim pas a fost schimbarea denumirii insulei în Noua Franță. Acolo, personajul nostru a dorit să-și construiască colonia. Sau cel puțin așa dorea să lase să se creadă. Achiziționând fel de fel de mijloace ieftine, prin care a încercat să-și sporească credibilitatea, folosind un nume de cavaler a început să vândă parcele de pământ pe acea insulă. La Bruxelles a apărut chiar o carte scrisă de un anume doctor de Groote, care se recomanda nici mai mult nici mai puțin decât consulul Belgiei în Noua Franță. Evident că insula era descrisă ca un paradis tropical, iar a deveni locuitorul ei putea deveni realitate pentru oricine, desigur contra cost. Mai mult, el a mizat și pe cartea colonialismului, arătând poporului francez că numai o țară cu colonii poate juca un rol important in istorie. Și nu s-a oprit doar aici, profitând de măsurile anticlericale luate de guvernul francez, noua colonie devenise și un refugiu al catolicismului francez.

Așadar, creându-și un teren favorabil și o publicitate bună, Charles Rays a început să vândă parcele de pământ într-o colonie ce nici măcar nu a vizitat-o. Prețul unui hectar a început să crească odată cu cererea, multiplicând de zece ori prețul inițial. Acest impostor a început să strângă o avere, profitând de naivitatea oamenilor, de dorința lor de a se stabili într-o lume nouă și mai ales de goana după colonii și rente ale unor guverne care au închis ochii în fața imposturii.

Cei câțiva supraviețuitori ai aventurii naive pe un petec de pământ inospitalier au început procesul împotriva lui Charles Rays. Moartea nu l-a impresionat pe impostor, a găsit explicații pentru fiecare gest. Lipsa lui Rays de empatie față de oamenii trimiși la moarte departe de casa lor nu a impresionat nici măcar sistemul juridic francez. Doar patru ani a petrecut la închisoare eroul nostru. Atâta valorau niște suflete naive uitate în imensitatea oceanului.

Astăzi, într-o lume globalizată și lipsită de simțul onoarei, oamenii încă se mai lasă amăgiți de impostori fără glorie și Dumnezeu, care din scrieri ieftine și din preziceri ale unor vrăjitoare mai mult sau mai puțin sofisticate, vând vise ce se transformă curând în coșmar. Câți impostori economici au ucis vise și chiar oameni oferind randamente imense, fără a avea o bază economică reală? Câți impostori trimit azi la muncă oameni fără drepturi, exploatați ca niște sclavi? Câte femei s-au lăsat amăgite de vânzători de iluzii și trimise în stabilimente promiscue. Astfel de impostori nu vor crea valori, nu vor crea o lume nouă, ci doar vor distruge vieți și vise care ar fi meritat o șansă mai bună. Astăzi, încrederea nu se mai câștigă prin eroism sau prin garanții princiare, ci se cumpără la fel de imoral precum se vând iluzii de către alți șarlatani șarmanți, blindați cu certificate de încredere, în fața cărora justiția e neputincioasă. Astăzi impostura a devenit, din păcate, capital politic, o industrie, a devenit regatul pe care Charles de Rays sau unul din avatarurile sale îl conduce din lumea virtuală pe care au imaginat-o și le-a fost ursită.

Septimiu Moga