Dor de Cluj

Text de Septimiu Moga

La începutul anilor 1920, Clujul era un oraș în plină ascensiune economică și socială. Un ziar clujean din 1921 arăta că, după numai doi ani de la unire, orașul își schimbase înfățișarea, conturând câteva dintre tendințele economice, politice și sociale ale urbei ardelene. În luna mai a acelui an, școlile românești din Cluj au organizat o serbare câmpenească într-o dumbravă din apropierea orașului. Numărul mare al copiilor români veniți să învețe în oraș a surprins pe toată lumea. Tineretul venea spre Cluj din împrejurimi sau își urma părinții stabiliți după unire la Cluj. De asemenea, pe teren cultural, opera și teatrul din oraș adunaseră artiștii români de prestigiu, care încântaseră marile scene ale Europei. Presa românească clujeană, care până la unire era aproape inexistentă și avea doar un impact local, își disputa, după cum spunea cronicarul ziarului clujean „rolul de căpetenie pentru celelalte reviste din toată țara”. Un nucleu de intelectuali români veniți de pretutindeni s-a închegat la Cluj în jurul revistei Gândirea și nu numai. Ideile gândiriste au avut un puternic ecou, în perioada interbelică. După cum spunea regretatul istoric Keith Hitchins, niciunul dintre curentele tradiționaliste de după Marele Război nu a avut o influență asupra vieții intelectuale și culturale și nu a contribuit mai mult la dezbaterea problemei dezvoltării naționale a României decât cel cultivat de fondatorii revistei literare Gândirea. Cei mai importanți exponenți ai gândirismului au fost Nichifor Crainic și mai ales Lucian Blaga, fiu al Ardealului și omul care și-a pus puternic amprenta asupra Clujului.

Revenind la articolul despre Clujul anului 1921, acesta remarca că „viața economică a început să se concentreze într-un chip viguros la Cluj, unde băncile românești abundă cu capitalurile lor întreprinzătoare, lăsând să se întrevadă inițiative de mari întreprinderi care vor face să ia avânt nebănuit întreaga viață economică a țării. Ce să mai vorbim de activitatea științifică și culturală pe care o va desfășura de aci înainte universitatea românească din Cluj împreună cu celelalte instituții numeroase de învățământ? Va fi o întrecere a Clujului cu însuși Bucureștii în răspândirea științelor, artelor și culturii naționale”.

Frumoase cuvinte!

Este evident că orașul nostru este azi capitala incontestabilă a Transilvaniei, dar este totuși încă departe de fi un jucător important în economia țării. Produsul intern brut al județului pe țară nu depășește 5 % din PIB-ul țării, în timp ce capitala deține aproape 24 de procente din PIB. Nu este mai puțin evident progresul mare făcut de Cluj în ultimii ani, dar totuși încă este departe de visurile unor copii ce în urmă cu un veac treceau pragul școlilor clujene. Ei ne veghează azi din Paradis, unde visurile devin realitate. Dar noi, copiii copiilor lor, ducem mai departe tradiția ambiției clujene de a fi o adevărată metropolă? Cifrele arătate mai sus nu arată aceasta.

După optimismul debordant, politic, social, cultural și economic de după 1918 a urmat o perioadă nu tocmai bună pentru economia românească. Unificarea administrativă, unificarea legislativă, politică și economică au fost procese lente, determinate și de dezbaterile interminabile ale Conferinței de la Paris. Războiul purtat de România cu bolșevismul, respectiv unul fierbinte la frontiera apuseană și unul rece la cea de răsărit și miazănoapte, a costat mult bugetul și așa greu încercat după război. Mare parte din tezaurul țării se pierduse în negura vremurilor tulburi ale unui imperiu ce își pregătea în tumultul unor evenimente violente noua sa înfățișare demonică. Mișcările sociale, uneori violente, au marcat primul an al devenirii României Mari, ele punând presiune pe buget și pe emisiunile recurente ale Băncii Naționale. Mare parte din încasările la buget proveneau din credite de la Banca Națională, iar mai mult de 9 din 10 lei dați credit de către institutul de emisiune era îndreptat către guvern, văduvind sectorul privat de banii atât de necesari repornirii economice. Multe din capitaluri au fost înghițite de inflație și de utilizarea lor în afaceri speculative pe termen scurt. Economia fusese afectată și de faptul că jumătate din țară, noile sale provincii, aproape doi ani, nu aveau pentru schimb decât o monedă muribundă, ștampilată și reștampilată, impozitată și depreciată conștient sau nu. Unificarea monetară din 1920 – 1921 nu a mulțumit pe nimeni, ba mai mult, a creat dușmănii între diverse partide, între oameni, între etnii, dușmănii rămase în mare parte latente.

Totuși, optimismul după ora astrală a României a acoperit mare parte dintre dificultățile inerente, care după buna tradiție românească au fost aruncate sub preș. După 1922, după ce guvernul Averescu a căzut, guvernul Ionel Brătianu a venit cu un program economic susținut și creat de fratele său Vintilă. Acesta a conceput un plan de revigorare a leului, de economii la buget și de restrângere a circulației monetare. Era o politică foarte corectă, teoretic, dar în practică s-a dovedit a fi la fel de bună ca teoriile sofisticate ale alchimiștilor. De asemenea, deviza prin noi înșine a fost nu numai o politică, dar și o pârghie în mâna finanței bucureștene, reprezentată cu precădere de Banca Românească și Banca Generală a Țării Românești, la cârma căreia se afla mai mult sau mai puțin oficial chiar Vintilă Brătianu, de a controla economia din noile provincii. Sextil Pușcariu, scria în 1931 că „I.I.C. Brătianu era în credință că rolul conducător în România Mare trebuie să-l aibă vechiul regat, care pentru el se identifica cu partidul liberal.” Restrângerea masei monetare și economiile bugetare au creat arierate și o creștere mare a dobânzilor pe piață. Acesta generase o criză despre care prea puțin se vorbește, o criză de lichiditate în care sistemul financiar nu a mai fost în măsură să-și realizeze scopurile sale de intermediere financiară. Agricultura a resimțit cel mai mult durerea dobânzilor uzurare, care erau oferite nu doar de bănci de circumstanță, dar și de cămătari fără scrupule.

Industria clujeană, ce părea că se va dezvolta cu banii rezultați din fluxurile bănești ale reformei agrare ce urmau să treacă prin Banca Agrară, a fost văduvită de acest fluviu de capitaluri printr-o decizie a noului guvern liberal, mai degrabă arbitrară decât negociată sau bazată pe o analiză temeinică și profesionistă. Întreprinderile noi cu perspective nu mai puteau fi întreținute de băncile clujene, care au fost puse în situația de a hotărî ce firmă să continue și care să nu. Se întâmpla ceea ce un studiu al Băncii Reglementărilor internaționale de la Basel releva în 2009 că „reducerea efectului de pârghie (leverage) și încetinirea inovațiilor financiare vor determina nefinanțarea unor proiecte care altfel ar duce la creșterea productivității”. Banca Agrară avea, într-adevăr, câteva proiecte de inovații financiare, iar restrângerea finanțării a lipsit economia de inovații care să creeze premisele unei dezvoltări economice puternice.

Una din victime era o farmacie, care a luat naștere la Cluj în 1920. Aceasta nu era doar o simplă farmacie, ci și o mică întreprindere chimică. În sprijinul ideii a sărit Banca Agrară și câțiva dintre marii exponenți ai medicinei clujene și nu numai, precum Iuliu Moldovan sau Marius Sturza. La mai puțin de patru ani, flăcările au distrus visul acestui izvor de sănătate. Alchimia financiară a unui guvern prea încrezător în sine a intrat într-o reacție explozivă cu noua chimie a vremii. Banii nu au mai putut repara nimic. Din creuzetele înnegrite de funingine nu au mai ieșit formule magice pentru sănătate, ci doar iluzia deșartă a unor alchimiști financiari, adică cenușă.

Totuși, acei copii, tineri învățăcei ce au defilat în acea primăvară au reușit să păstreze cultura, știința și puțin din frumosul vis al primilor ani de la unire. Dacă economic nu ne putem compara cu Bucureștii, pe teren cultural și științific, Clujul se află în unele domenii peste capitală. Poate din creuzetele umane, din cenușa pierzaniei ce ne-au ursit-o vremurile va renaște pasărea dorului unui Cluj cum nu s-a mai văzut, dar cum l-au visat părinții părinților noștri într-o primăvară, acum aproape un veac.