Capitalism

Text de Septimiu Moga

A fost vreodată capitalism în România? Este oare țara noastră o țară capitalistă? Greu de spus și poate și mai greu de acceptat. După ce, în aproape o jumătate de veac de comunism, capitalismul a căpătat în conștiința publică o conotație mai degrabă negativă, era extrem de dificil ca acesta să explodeze în spiritul unui popor pauper. Un spirit al capitalismului adevărat, în opinia mea nu îl avem nici astăzi.

Generația mea a fost educată încă din primii ani de viață ca să perceapă capitalismul ca pe ceva rău în sine. În el se oglindeau exploatarea muncitorilor și țăranilor, egoismul, polarizarea socială. Cum toți din această generație erau născuți după ce comunismul fusese deja instalat în România și inițiativa privată era aproape inexistentă, noțiunea de capitalism pe care o învățam la școală, era una teoretică. Începutul anilor ’80 a însemnat însă degradarea în multe privințe a calității vieții celor mai mulți dintre noi. Întreruperile în furnizarea de curent electric sau energie termică, aspectul tot mai dezolant al magazinelor, accesul la alimente de bază, precum carne, ouă, lapte, zahăr, făină, ulei sau pâine numai pe bază de cartelă, au determinat, cu timpul, o schimbare de optică a tinerilor și adolescenților din acea vreme. Dar vinovatul principal, în optica unei părți semnificative a acelor tineri, era mai degrabă dictatorul decât regimul politic sau economic. Încetul cu încetul, mirajul despre mitul comunismului perfect a dispărut, lăsând loc unei lumi cenușii, bazată pe minciună și o violență ascunsă în temnițele reci în care au pierit criticii deopotrivă ai regimului, dar și ai sistemului. În 1990 percepeam oare capitalismul ca pe o alternativă? Îmi este greu să cred asta. În primul rând, unde erau capitaliștii? Comunismul dorea construirea unei utopii, dar a construi în mod științific capitalismul în România anului 1990 era în sine o utopie.

În ultimul secol și jumătate, conform lui Luc Boltanski și Eve Chiapello, o caracterizare minimală a capitalismului pune accentul pe o acumulare nelimitată de capital prin mijloace formal pașnice. Ei adaugă că repunerea perpetuă în joc a capitalului în circuitul economic cu scopul de a obține profit, adică de a spori capitalul pentru a fi la rândul său reinvestit, constituie marca principală a capitalismului.

În țara noastră capitalismul a pătruns relativ târziu. Astfel, după cum arăta Virgil Madgearu, un anumit capitalism comercial, ca o formă inițială a capitalismului, a fost creația capitalismului extern invadant, funcționarea lui fiind redusă numai la comerț și camătă, iar rolul său era limitat numai la promovarea instituțiilor și instrumentelor necesare expansiunii capitalismului, consolidarea proprietății private, dezvoltarea aparatului de circulație și instituțiilor de drept modern.

Un pas important în evoluția capitalismului ar fi trebuit să fie industrializarea. Aceasta era în măsură să producă o mai rapidă acumulare de capital și randamente economice mult mai bune. Totodată crea bazele pentru mărirea productivității muncii, deci și a randamentelor în vechile ramuri de producție. Dar, după cum observa același economist, investițiile capitalului românesc într-o industrie care ar fi aliniat țara noastră unei paradigme de dezvoltare occidentală era extrem de redus. În 1915, numai 122 de milioane de lei aur, erau investite în industrie de capitalul românesc, din cele 635 de milioane de lei aur investite în total în industrie.

Prin urmare, aceasta era baza de plecare a României Mari de acum un veac. În toată perioada interbelică, o perioadă scurtă în care nu se puteau produce minuni, doi factori au fost un continuu: penuria de capital și muncă calificată, pe de-o parte, și pletora de muncă necalificată ieftină, pe de altă parte. Drept corolar, spune Virgil Madgearu, mâna de lucru ieftină, capitalul și tehnicitatea impun un grad moderat de mecanizare a producției. Economistul făcea aceste observații în preajma celui de al doilea război mondial. Deci după două decenii de protecționism, formarea capitalului național industrial urma un ritm mai lent decât excedentul de brațe de muncă. Există, prin urmare, un cerc vicios, pe de-o parte, lipsa capitalului, iar pe de altă parte, lipsa unei forțe de muncă calificate care să determine dezvoltarea randamentelor și deci a capitalului.

Astăzi putem observa că aproape 55% din cifra de afaceri din România este realizată de companiile cu investiție străină directă, deci companii aflate într-o proporție mai mare sau mai mică sub controlul capitalului străin. Trebuie spus că, la finele anului 2018, 45% din firmele înregistrate în țara noastră au capitaluri proprii negative, și tot atunci, necesarul de capitalizare a întreprinderilor înregistrate în România era de 34 de miliarde de euro, respectiv 15% din produsul intern brut.

Inițiativa antreprenorială în țara noastră, comparativ cu alte state foste socialiste este una redusă, iar o comparație cu marile economii europene nici nu-și are rostul. După cum arată un studiu realizat de prim-viceguvernatorul BNR, sectorul companiilor este slab dezvoltat raportat la dimensiunile pieței autohtone și comparativ cu celelalte țări europene foste socialiste, respectiv, 2,2 întreprinderi mici și mijlocii  la suta de locuitori, față de media UE de 4,5 firme și 9,4 unități în Cehia; 7,5 în Slovacia; 6,4 în Slovenia; 5,4 în Lituania; 5,3 în Ungaria; 5,2 în Letonia; 4,4 în Bulgaria; 4,1 în Polonia. De asemenea, un studiu Eurostat arată că doar Bucureștiul se poate bucura de un procent ridicat al populației între 25 și 64 de ani cu studii superioare sau terțiare la nivelul marilor regiuni ale Europei (40,3%), în timp ce regiunea nord vest urmează capitala la mare distanță cu 18,9%, iar regiunea nord est avea numai 11,7% din populația respectivă cu studii superioare, fiind regiunea cea mai defavorizată din acest punct de vedere din Europa. Așadar, Românei îi lipsește nu numai capitalul, ci și o forță de muncă bine pregătită.

Prin urmare, dincolo de evoluția evidentă a economiei românești, mai ales după aderarea sa la Uniunea Europeană, este dificil să întrezărim existența și dezvoltarea pe termen scurt a unui capitalism românesc sub aspectul unei forțe investiționale reale și cu o influență semnificativă în societate. Capitalismul nu înseamnă numai bani, ci și creativitate, înseamnă deopotrivă încredere și stabilitate, tradiție și viitor. Indiferent de reformele politice, administrative, reformele structurale sau fiscale, este nevoie de o reformă în educație, o reformă în stimularea curajului de a investi și în putința de a economisi, acumula și crea, dar mai ales este nevoie de o schimbare de percepției. Altfel, fără un capitalism românesc, orice încercare de reformă economică sau socială devine o corvoadă, va fi privită cu ostilitate și va fi asimilată austerității. Migrația masivă dinspre România în ultimii ani trebuie observată și în această cheie. Fără un capitalism propriu, plecarea românilor în bejenie va continua, astfel că de la teoria lui Titu Maiorescu a formei fără fond, vom ajunge să consemnăm în câteva decenii o țară cu o anumită formă, dar fără energia unei forțe creatoare, o țară teoretică cu un popor fără identitate.