Aroganțe

Septimiu Moga, economist

Cu un veac în urmă, în România, a avut loc unificarea monetară. După doi ani de amânări, așteptări, tărăgănări, dispute, mai mult sau mai puțin intelectuale, documentate sau interesate, leul românesc devenise în sfârșit singura monedă cu drept de circulație pe teritoriul României.

Procesul unificării monetare a însemnat un efort important făcut de statul român și Banca Națională a Românei, într-un context economic, social și politic complex, în care interesele factorilor economici implicați erau divergente, fiecare având propriile argumente, și propriii susținători. Prin urmare, unificarea monetară a fost și un interesant exemplu de compromis între aceste tabere, care vedeau din perspective diferite și rațiuni diferite, importanța unificării circulației monetare.

Circulația cea mai mare, după leu, o aveau coroanele austro-ungare. Cei care dețineau această valută au trebuit să o declare în cursul celei de a doua jumătăți a anului 1919, iar bancnotele au fost ștampilate de către autoritățile provizorii din Transilvania, astfel încât, la finele anului 1919 și în mare parte din anul 1920, doar coroanele ștampilate corespunzător aveau putere circulatorie.

Schimbul efectiv s-a făcut în două etape mari; prima etapă a fost cea de declarare a valorii coroanelor de care dispunea o persoană sau o companie, iar a doua etapă era schimbul efectiv. Cum intervalul dintre momentul declarării și schimbul efectiv era de circa două săptămâni, pe baza unor documente doveditoare, suma preschimbată putea fi mai mare, dacă acele documente ofereau suficiente argumente că sumele suplimentare proveneau din tranzacții comerciale licite. Nu doresc, în continuare să insist asupra complexei operațiuni de unificare monetară, ci doar asupra unui moment aparte din procesul de schimb.

Era un sfârșit de august în Bucureștiul anului 1920. Capitala uitase deja anii grei ai ocupației germane și începea să respire un nou aer, prin forța ce o dădeau marile bănci comerciale, care își aveau sediul în centru vechi al capitalei. Clădirile impunătoare prin frumusețe și utilitate erau o bună garanție pentru orice trecător că rănile economice lăsate de război vor fi uitate în scurtă vreme. Banca Națională, ctitoria Brătienilor și a lui Eugeniu Carada, era un argument în plus că țara întregită după multe veacuri de speranță va merge spre un drum nou, prosper. În spatele zidurilor groase, cu toată căldura puternică de afară, erai întâmpinat de o răcoare plăcută. În holurile umbroase ale băncii și-a făcut apariția un tânăr chipeș, elegant, cu o ținută arogantă, bine calculată. S-a interesat unde era oficiul de schimb al coroanelor, apoi cu pași fermi s-a îndreptat spre acel loc. Spre surprinderea funcționarului băncii în declarația tânărului se menționa că deține nu mai puțin de 30 de milioane de coroane. Funcționarul, văzând suma impresionantă, a dorit să se consulte cu unul dintre directorii băncii de emisiune. Demnitarul BNR l-a întrebat pe tânăr dacă într-adevăr dispune de o asemenea sumă, și care era sursa unei asemenea averi. La o astfel de întrebare, tânărul a răspuns cu infatuare că se numește Radu X și este șeful de cabinet al ministrului de externe a României, Take Ionescu. Directorul băncii, un bun cunoscător al lumii financiare a capitalei și a persoanelor care populau această lume, nu a fost impresionat de aroganța tânărului domn și a sunat deîndată pe ministrul Take Ionescu, pe care l-a întrebat de angajatul ministerului pe care îl conducea și dacă avea cunoștință de faptul că ar deține o asemenea avere. Acesta a confirmat faptul că Radu X era șeful său de cabinet, dar nu știa că ar deține astfel de sume de bani. Mai mult, ilustrul politician român i-a spus directorului băncii, că dacă acesta va depune o astfel de declarație, din acea secundă îl consideră demis.

Pentru a ne face o imagine asupra valorii pe care o reprezentau cele 30 de milioane de coroane, este suficient să spunem că, în două zile de schimb, la Banca Agrară din Cluj, unul din cele mai mari birouri de schimb din oraș se preschimbaseră numai 75 de milioane de lei, în condițiile în care Clujul era un oraș bogat, în care circulaseră în mod curent coroanele, spre deosebire de București, unde coroanele nu fuseseră o monedă obișnuită, ci una străină. Mai mult, în Sibiu cele trei mari bănci locale, Albina, Sparcassa și Bodenkredit, schimbaseră împreună mai puțin de 150 de milioane de coroane, în condițiile în care erau trei dintre cele mai mari bănci ardelene. În București, Banca Marmorosch Blank, una din cele mai mari bănci, preschimbase numai 1,5 milioane de coroane.

Datele vremii sunt sărace cu privire la persoanele care s-au îmbogățit sau au speculat valuta românească în acea vreme. Numeroasele articole din presă, unele calomniatoare la adresa unor instituții sau persoane, nu l-au menționat vreodată pe domnul arogant Radu X. Doar profesorul A.C. Cuza, controversatul politician, l-a menționat într-o listă cu persoanele și instituțiile care au schimbat cele mai multe coroane, dar numai cu suma de 1,8 milioane de coroane, oricum o sumă impresionantă. Tânărul a dorit să profite de reputația ministerului și a personalității lui Take Ionescu. Nu avea cum să nu fi fost cunoscut până atunci pe piața financiară bucureșteană, și mai ales de funcționarii băncii centrale, dacă dispunea de o asemenea avere. Mai mult, tânărul nu avut dorința sau bunăvoința de a le spune funcționarilor bancari care era sursa fondurilor, ca și cum aceasta ar fi fost un secret ce trebuia ascuns din rațiuni superioare de stat. Pe de altă parte, directorul BNR, nu era un simplu cetățean, ci un expert care cunoștea limitele confidențialității și discreției.

Nu am găsit prea multe consemnări în documentele vechi despre Radu X, și cu siguranță nu în zona economică. A fost un personaj care a lucrat în ungherele obscure și întunecate ale puterii, și-a însușit sau cel puțin și-a dorit ca acest lucru să se acopere cu onorabilitatea unor personalități și instituții pentru realizarea unor obiective dubioase, ascunse, netransparente.

Unificarea monetară a fost un sacrificiu nu doar pentru stat sau banca de emisiune, ci și pentru un popor întreg, pentru o economie ce trebuia integrată într-un stat fragil după un război atât de cumplit. A fost, cu alte cuvinte unul din costurile Marii Uniri. Existența unor personaje din umbră, atât atunci, cât și astăzi, care ne tratează cu aroganță la adăpostul falsului mister și al unor falși protectori din umbră, ne provoacă repulsie. Repulsia este cu atât mai mare cu cât acțiunile lor, adesea iresponsabile, aruncă umbra îndoielii asupra unor autorități și personalități reale. Astfel de persoane se înfruptă din sacrificiul unor oameni și al unei țări, construindu-și o imagine virtuală, adesea cu o existență efemeră, dar foarte profitabile pe moment. O economie, la fel ca orice clădire durabilă, se construiește la lumină, nu în unghere secrete. Iar oamenii adevărați care lasă ceva în urma sunt cei care nu doar că nu se ascund, ci împărtășesc înțelepciunea lor. Anticele piramide au fost construite sub soarele necruțător al deșertului de regii care au născocit printre primii civilizația, venerând lumina nu lumea umbrelor.

Text de Septimiu Moga

Distribuie:

Postaţi un comentariu