Arbitrajul

Septimiu Moga, economist

Text de Septimiu Moga

Cu pași nesiguri, cu chipul livid, ministrul de externe al României a pătruns în Palatul Belvedere. Eleganța palatului ce aparținuse odinioară unui războinic lăudabil, ce smulsese cu câteva sute ani Timișoara de sub semiluna otomană, era invizibilă; agitația mulțimii de experți, miniștri, oficiali cu ranguri mai mari sau mai mici, îl obosea, podeaua părea că se legăna pe un ocean în furtună. Privirile partenerilor de negociere nu erau nici prietenoase, ci mai degrabă mulțumite de paloarea și teama de pe chipul șefului diplomației române. Apoi în fața sa fusese deschisă harta care arăta dimensiunea dezastrului. Parcă un cuțit cumplit răpise României Oradea, Satu Mare, Zalăul, Bistrița, Baia Mare, Dejul și Clujul; treceau la Ungaria. Când a văzut Clujul pus pe harta Ungariei, ministrul român a leșinat. Toate aceste pierderi, inclusiv a Basarabiei, cu doar câteva săptămâni în urmă, se făcuseră fără nicio opreliște, fără nici cea mai mică rezistență. Ministrul, care a fost adus în fire, nu a putut decât să semneze un act pe care nu avea cum să-l mai îndrepte. Unul dintre cei mai mari economiști pe care i-a avut țara noastră a fost protagonistul unuia din cele mai rușinoase momente din viața țării.

Un economist a trebuit să parafeze actele unui eșec, ale unui eșec de a face mare România Mare, eșecul a două decenii pierdute. Istoricul Bogdan Murgescu arăta într-o carte a sa că multă lume din țara noastră trăiește cu concepția că perioada interbelică a fost cea care a adus economia românească cel mai aproape de nivelul țărilor dezvoltate. Realitatea cifrelor arată, potrivit domniei sale, cu totul altfel. Prin urmare, citându-l pe economistul britanic Angus Maddison, raportul dintre produsul intern brut pe locuitor al Românei comparativ cu media mondială în 1913 era de 1,14, în timp ce în 1929 acesta scăzuse la 0,64. Față de media europeană, același indicator calculat de istoricul elvețian Paul Bairoch pentru anul 1913 dădea o cifră de 0,63, în 1929 de 0,58 pentru ca în 1938 să scadă la 0,51. Mai mult, dacă facem comparația cu Statele Unite (pe baza datelor calculate de David Good și Tonghsu Ma), observăm că în 1913 raportul era 0,33, în 1929 era 0,17 pentru ca să crească ușor în 1938 la 0,20.

Dincolo de luptele politice, mă voi referi foarte pe scurt la eșecul unei construcții economice ce a pornit din 1919, imediat după unire. Unificarea monetară s-a făcut târziu, fără o pregătire bună, reforma agrară a redus suprafața exploatațiilor, reducând eficiența și calitatea producției agricole. Politica liberală „Prin noi înșine!” a privat România de capitalurile și tehnologia occidentale, astfel că industria nu a fost în măsură să absoarbă excedentul de populație din agricultura și așa ineficientă. România, după cum spun istoricii, a exportat puțin când conjunctura prețurilor internaționale era favorabilă și a exportat mult și foarte ieftin când conjunctura era neprielnică. În locul capitalului investit în economie s-au acordat credite scumpe de la bănci, iar disciplina de plată nu era tocmai una bună, cu atât mai mult cu cât numeroase dintre personalitățile timpului erau îndatorate și uitau să-și plătească debitele. Cum ar fi procedat un țăran fără prea multă carte sau un muncitor cu ziua.

Criza economică era iminentă. Poate ca un blestem pentru economistul Manoilescu, și atunci când criza a lovit băncile din România, în 1931, ocupa fotoliul de guvernator al Băncii Naționale. Și atunci a fost protagonistul falimentului răsunător al Băncii Marmorosch Blank & Co, una dintre cele mai mari bănci pe care le-a avut vreodată România. Această bancă era liantul dintre capitalul românesc și cel străin care deținea active importante la Viena, Paris sau New York, fiind condusă de câțiva profesioniști, dar parazitată, din păcate de politicieni oportuniști dornici de putere și înavuțire. De aceea, falimentul băncii bucureștene a fost rezultatul unor intrigi de palat, a unor repulsii antisemite și al unor conjuncturi internaționale ostile, combinate cu unele greșeli inerente în astfel de momente.

Criza a venit în contextul stabilizării monetare din 1929, care a legat leul de aur, neștiind că bursa americană avea să declanșeze un uragan ce va mătura întreaga planetă. România a fost nevoită să se îndatoreze tot mai mult. Datoria publică a țării ajunsese la 80 la sută din PIB. Din această datorie, 73% din PIB era externă. În anul 1932 are o suspendare de facto a convertibilității leului. În luna ianuarie 1933, România a semnat la Geneva un acord de colaborare tehnică consultativă cu Societatea Națiunilor, acord care nu a fost însă ratificat de către Parlament. În aceste condiții, singura soluție a României a fost declararea incapacității de plată. Relațiile economice externe ale României s-au bazat de la acel moment, tot mai mult pe acorduri speciale încheiate cu diferite state, care trecuseră și ele la controlul schimburilor externe, acorduri prin care se stabileau raporturile de schimb și compensațiile reciproce, instituindu-se tot mai mult cliringul. Cea mai puternică țară care oferea un schimb avantajos în condițiile de atunci era Germania lui Hitler.

Încetul cu încetul, până la declanșarea războiului, România nu mai avea niciun fel de capacitate de negociere din punct de vedere economic, neavând alternative. Politic era, din nefericire, în aceeași situație, poate chiar mai grav. Pentru iluzoria securitate, țara noastră și-a ipotecat, și-a înstrăinat, o parte a sa. Mihail Manoilescu s-a văzut în situația de a semna un sinistru contract care marca falimentul de facto al României Mari, pentru care nu mai exista șansa unei reeșalonări a datoriei, era deja executată de cei care se autointitulau garanții viitorului Europei. Creditul țării nu mai exista, în lipsa unor investiții adevărate, a unor forme de stimulare a inovației și eficienței, țara devenea un tărâm uitat, un popor lovit de vremurile neguroase ale apusului și cele înghețate dinspre Răsărit. Parcă acel copil ce vedea cu un sfert de veac în urmă România dodoloață, după ce a traversat cu greu deșertul stepei nesfârșite, căutând drumul spre acasă prin crivățul cumplit, a fost nevoit să se ascundă, să-și schimbe numele și identitatea de teama ocupantului ostil, în spate în Siberia înghețată, în Munții Cehoslovaciei, pe Dunăre, erau oasele uitate și azi ale eroilor unei țări fără credit.

Distribuie:

Postaţi un comentariu