Arteră spre inima Balcanilor (I): Slovenia, țara-grădină

Pe lângă Szeged-Belgrad-Niș-Skopje, o altă arteră care ajunge în inima Balcanilor este prin Slovenia și Croația, spre Sarajevo. Am mers pe acest traseu în primăvara lui 2019, de la Maribor până în Sarajevo, via Zagreb și coasta dalmată, pentru a documenta două proiecte majore europene din Slovenia și, respectiv, Croația, cele două state ex-iugoslave care sunt acum parte din Uniunea Europeană. În Slovenia m-a interesat programul de reciclare a deșeurilor și centrul de management al acestora din Ljubljana, unul dintre cele mai performante din Europa. În Croația, am scris despre podul Pelješac, care va uni, la finalizare, zona Dubrovnikului de restul Croației. Însemnările de mai jos sunt subprodusul celor două materiale menționate, susținute financiar din fonduri europene. La întoarcere, nu puteam rata o zi de pauză, în Sarajevo, după o oprire scurtă la Mostar.

Maribor

Slovenia, o țară cât o batistă, după cum o descria un autor de la National Geographic Traveller, a fost multă vreme cea mai „occidentală” regiune din tot spațiul ex-socialist. Auzisem de ea din poveștile tatălui meu, prin anii 1980, care ne spunea că la Ljubljana există magazine din care poți să-ți cumperi ce vrei, de la scobitori la mașini agricole. Sau așa ceva. Era inimaginabil, pentru un copil care pe rafturile alimentarelor din România nu vedea decât cutii de conserve și de creveți vietnamezi.

Mai târziu, pe la mijlocul anilor 2000, am ajuns prin Slovenia, dar numai în Koper, câteva ore, sau în trecere, spre și dinspre Italia. Mi-au rămas de atunci, în cap, imagini cu sate superbe, ale cărora case par, toate, vile, iar ale căror curți arată ca niște grădini botanice miniaturale. Le văzusem pe undeva pe lângă Ptuj, un orășel între Maribor și granița cu Croația. La un moment dat, uluiți de cât de bine erau îngrijite, am oprit mașina să întrebăm un localnic dacă era vorba de ceva concurs. Ne-a lămurit că așa arată întotdeauna curțile oamenilor din partea locului.

În consecință, am făcut planul de drum de la Cluj spre Maribor astfel încât să revizitez acea zonă, chiar dacă presupunea o buclă, la ieșirea din Ungaria, prin Croația. Cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, am greșit punctul de trecere a frontierei croato-sloven, așa că nici ruta nu am putut-o reface. Nicio pagubă, fiindcă și pe traseul pe care am ajuns de acolo la Maribor – împleticit și întortocheat – am dat de o grămadă de sate la fel de frumoase și îngrijite, ca cele din Austria.

În Maribor am ajuns când se înserase deja. Ne-am cazat în aripa low-cost a hotelului Ibis din chiar miezul orașului. Am vizitat apoi centrul istoric, liniștit, calm și elegant al orașului. Am găsit exact ceea ce mă așteptam – un burg central european pus la punct, cu aer austriac și oameni bonomi.

A doua zi de dimineață, înainte de a pleca mai departe, am vizitat orașul pe lumină. Atmosfera nu aduce cu nimic din ceea ce se întâlnește în Balcani. Niciun trotuar pus de mântuială, circulație fluidizată, oameni calmi și amabili, curățenie impecabilă, clădiri restaurate fără cusur etc. Orașul, al doilea cel mai mare al Sloveniei, face parte din Stiria, ducat care, până în 1918, s-a numărat printre fiefurile istorice ale Casei de Austria. Tot până atunci, Maribor a fost un oraș preponderent german.

După Primul Război Mondial, treimea sudică a Stiriei a revenit Sloveniei și, prin ea, Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor, mai apoi devenit Iugoslavia. Între Graz, metropola Stiriei istorice, și Maribor nu sunt decât 72 de kilometri.

Castelul din Maribor adăpostește acum muzeul de istorie al orașului, iar lângă el se află toate celelalte monumente identitare pe care le poate avea un oraș din Europa Centrală, pierdut câteva decenii în spațiul socialist – catedrala, monumentul eliberării de sub naziști, centrul de informații turistice și un mall – ultimul, într-o clădire din perioada iugoslavă. Ceva în plus este statuia Sfântului Florian, amplasată în Piața Castelului (Grajksi Trg).

O a doua piață istorică a Mariborului, Piața Mare (Glavni Trg), mai aproape de Drava, prezintă un foarte elegant front stradal, unde se află și primăria orașului și o Coloană a Ciumei barocă, străjuită de sfinți.

Chiar pe malul Dravei se află Lent, un splai mărginit de o clădire alungită, unde se află mândria orașului: cea mai veche viță-de-vie din lume, atestată ca atare de Cartea Recordurilor. În jurul viței, veche de peste 400 de ani, care se vede de la stradă, a fost amenajat un muzeu mic, care prezintă istoria obiectivului.

Peste Drava, atrage atenția clădirea neocubistă (oare există acest stil arhitectural?) a Facultății de Medicină. Una peste alta, Mariborul este un oraș de factură central europeană, unde singurul lucru balcanic pe care l-am găsit a fost un fast-food cu firmă țipătoare. Se serveau pleskavica și varianta locală a ćevapčićilor omniprezenți în spațiul ex-iugoslav, aici într-o formulă numită šišćevapčić, mai apropiată de un burger, servit într-o chiflă pufoasă și caldă, nedespicată total.

Lacul Bled și fantomele Cortinei de Fier

Am plecat de la Maribor spre Ljubljana, dar pe un traseu sinuos, ca să vedem alte două atracții turistice majore ale Sloveniei, lacul Bled, unul dintre cele mai romantice locuri din Europa, respectiv granița italo-slovenă de la Nova Gorica/ Gorizia. Pe drum, am continuat să descopăr o țară ca o grădină de basm, verde și îngrijită, cu sate bogate și infrastructură de invidiat. La lacul Bled am prins o vreme mohorâtă, cu ploaie mocănească, așa că după câteva fotografii cu insulița din mijlocul lacului, am urcat la castelul din vârful unei stânci, care supervizează autoritar lacul. Printre atracțiile castelului se numără o replică funcțională a presei lui Gutenberg, o manufactură de bere și un magazin de produse apicole.

Trebuie spus că slovenii sunt foarte mândri de mierea lor, care face parte din brandul turistic al țării. Slovenia este țara natală a albinei de Carniola (Apis mellifera carnica) iar slovenul Anton Janša a fost unul din pionierii apiculturii moderne. Acum, albina slovenă este a doua cea mai răspândită albină de miere din lume, iar slovenilor le place foarte mult să asocieze imaginea țării lor cu calitățile acestei insecte, remarcabilă prin hărnicie și tenacitate.

Chiar mai interesantă decât vizitarea atracțiilor turistice ale castelului este priveliștea care îți taie respirația, asupra lacului Bled, cu insulița sa dominată de o turlă de biserica.

Am plecat apoi spre Nova Gorica. Am vrut neapărat să văd acest oraș, fiindcă e locul unde se poate înțelege foarte-foarte bine ce înseamnă dispariția Cortinei de Fier și, apoi, a granițelor, în interiorul Spațiului Schengen.

Povestea e așa: la împărțirea lumii de după Primul Război Mondial, Gorizia, oraș austro-ungar cu majoritate italiană, a revenit Italiei, dar la finele celui de-al Doilea Război Mondial a fost ocupată de trupele iugoslave de partizani. În urma unor epurări etnice practicate de iugoslavi, orașul a fost pus sub administrația directă a Aliaților. În 1947, Gorizia s-a întors la Italia, dar localitățile înconjurătoare din partea nordică a orașului, precum și linia ferată și gara, au revenit Sloveniei, ca parte a Iugoslaviei. După partaj, Iugoslavia a început construirea unui nou oraș, Nova Gorica, în partea sa. În timpul Războiului Rece, linia de demarcație care a separat Gorizia de Nova Gorica a fost întărită cu un zid și încărcată cu simbolistica Cortinei de Fier. Totuși, relațiile dintre cele două părți nu au fost niciodată așa de tensionate ca în Berlin.

Parcursul european al Sloveniei de după declararea independenței a culminat cu dispariția de facto, a frontierei, odată cu aderarea la Spațiul Schengen, în 2007.

Zidul care despărțea Gorizia de Nova Gorica a fost dat jos încă din 2004, iar în mijlocul pieței din fața gării Nova Gorica a fost instalată o placă de metal comemorativă. Jumătatea italiană a pieței se numește Transalpina, după numele căii ferate construită între portul Trieste și Austria, la începutul secolului al XX-lea, când toate aceste teritorii făceau parte din Austro-Ungaria. Jumătatea slovenă a pieței se numește Piața Europa.

Am găsit piața pustie, din cauza ploii mocănești, cu micul muzeu găzduit în clădirea gării, închis. Activitatea turistică principală în piață este să te fotografiezi cu un picior într-o țară, iar celălalt, în alta, încălecând Cortina de Fier. După ce ne-am conformat acestei uzanțe, am reușit, cumva, să ne rătăcim pe străzile orașului/orașelor, dar ne-am dat seama imediat când am intrat în partea italiană, după aspectul mai ponosit al clădirilor. Un indicator în limba lui Dante ne-a confirmat trecerea frontierei, la scurt timp. După un ocol rapid prin orașul italian, ne-am întors spre Slovenia pe ruta principală de trafic rutier, unde se găsesc și punctele de trecere a frontierei, cu majoritatea clădirilor acum dezafectate.

Înainte de a părăsi Italia, am oprit la o pizzerie, pentru o pizza, evident, și o cafea italiană. Ulterior, consultând traseul, s-a dovedit că am făcut un adevărat slalom de-a lungul frontierei, trecând când de o parte când de alta a acesteia.

Împreună cu Lori, fotograful maghiar care m-a însoțit de-a lungul întregii călătorii, am discutat apoi, pe îndelete, ardelenește, ca de atâtea și atâtea ori, despre moștenirea fecundă a monarhiei habsburgice, pe care am întâlnit-o din Gorizia la Cernăuți, despre unguri și români, sârbi și croați, sloveni și italieni, până am ajuns în Ljubljana.

Ljubljana

Una dintre cele mai larg acceptate definiții geografice ale Peninsulei Balcanice spune că aceasta se află la sud de linia Sava-Dunăre. Astfel, Ljubljana ar fi în Balcanii geografici, deoarece se află la câțiva kilometri mai jos de Sava. Mental, însă, capitala de buzunar a Sloveniei este bine ancorată în spațiul central european.

Slovenia este alcătuită din regiuni cu trasee istorice distincte, ea constituind acum o punte triplă, între Europa mediteraneeană, central-europeană și balcanică. Astfel, micul stat reunește teritorii cu tradiții și influențe italiene, pe litoral, sau cu influențe maghiare, în regiunea Murei. Partea cea mai mare o țării e constituită, însă, din foste teritorii legate indisolubil de Casa de Austria, până în 1918. Este vorba de Stiria de Jos, cu centrul la Maribor, o mică porțiune din Carintia și toată Carniola, regiune al cărei centru este Ljubljana. Atât Stiria, cât și Carintia și Carniola au constituit fiefuri ereditare ale Casei de Austria.

Prin urmare, nu e de mirare că arhitectura și atmosfera din Ljubljana, la fel ca la Maribor, sunt de inspirație austriacă, poate doar cu un strop de agitație inutilă tipică Balcanilor. De exemplu, un BMW X6, parcat ostentativ pe un spațiu pietonal, chiar lângă Podul Dragonilor, care blochează un camion al salubrității, al cărui șofer claxonează (destul de discret), până când proprietarul, un tinerel de bani gata, apare și mută bolidul. Interesant, slovenii nu încearcă să-și renege părțile din trecut care i-au legat de zona Balcanilor, și nici legăturile organice pe care le au cu acest spațiu, spre deosebire de croați sau sârbii din Voivodina.

Bojan Albahari, de la Ljubljana Free Tours, unul dintre cei mai buni ghizi de oraș pe care i-am întâlnit, explică foarte relaxat chestiunea: „Sunt unii care spun că suntem radical diferiți, fiindcă noi aparținem Europei Centrale și avem o etică a muncii de tip occidental. Majoritatea nu pot nega, însă, legătura pe care o avem cu celelalte popoare iugoslave. Cu sârbii suntem frați de sânge, dar suntem diferiți în cultură. După părerea mea, Slovenia e o țară ca o pizza cu de toate, în care s-au adunat influențe și de Europa Centrală, din Austria, și mediteraneene, din Italia, dar și otomane, via Bosnia și Serbia”, spune Bojan. În plus, în gastronomie, pe lângă toate cele de mai sus, există și influențe maghiare.

Un tur ghidat este, în cazul Ljubljanei, foarte cuprinzător, deoarece orașul istoric, de mici dimensiuni, este ușor de luat la pas. Slovenii au închis încă din 2007 centrul pentru mașini. Acum, singurele vehicule tolerate în zona centrală sunt „Cavalerii Verzi”, taximetre electrice care pot fi chemate gratuit, de localnici și de turiști. Funcționarea serviciului este susținută din taxa locală pe care o plătesc turiștii.

Ljubljana istorică este definită de cetatea care o domină, de pe un deal verde, care pătrunde în oraș ca o peninsulă, și râul Ljublanica, care ocolește această peninsulă. Piața centrală, de unde pleacă toate tururile de oraș, este denumită după France Prešeren (1800-1849), poetul național al slovenilor, și are o statuie a sa în mijloc.

„Vedeți”, punctează Bojan, „acesta este un element caracteristic al slovenilor: nu avem un războinic în piața centrală a capitalei, cum au majoritatea țărilor dimprejur, ci un poet”. Greu de respins aserțiunea: Zagrebul îl are pe banul Jelačić, în piața cu același nume, Belgradul, pe cneazul Mihajlo, în Piața Republicii, Viena, pe arhiducele Karl și prințul Eugeniu de Savoia, în fața Hofburgului, Budapesta, o pleiadă întreagă de căpetenii războinice, în Piața Eroilor, iar exemplele pot continua.

Revenind la Piața France Prešeren, statuia îl reprezintă pe poet, privind spre fereastra unde locuia marea sa iubire (neîmplinită). La dezvelire, în 1905, monumentul a stârnit un scandal, fiindcă deasupra poetului se găsește o muză, reprezentată ca o femeie frumoasă, cu o cunună de lauri, pe care o ține deasupra capului poetului. Problema a fost că muza avea sânii proeminenți, iar statuia se află amplasată în imediata apropiere a unei biserici franciscane baroce. Astfel, când ieșeau din biserică, atât prelații și călugării, cât și evlavioșii enoriași, dădeau cu ochii direct în sânii muzei lui Prešeren. S-a creat tulburare, s-a dezbătut, și, în final, s-a luat o decizie, înțeleaptă și ea, ca aproape orice poveste slovenă: în fața bisericii s-au plantat câțiva arbori stufoși. Pentru un context mai clar, trebuie spus că modelul pentru muza lui Prešeren a fost o dansatoare din Trieste. Scandalos!

Piața Prešeren este situată la capătul dinspre orașul modern al Podului Triplu, unul dintre cele patru poduri peste Ljublanica care punctează centrul istoric al orașului. Se numește „triplu”, pentru că este format, de fapt, din trei poduri alăturate.

Turul ghidat pleacă din Piața Prešeren, pe același mal al râului, spre Podul Măcelarilor, de dată recentă, pietonal, care, contraintuitiv față de numele său, a ajuns cel mai romantic din oraș, fiind locul unde îndrăgostiții agață de balustrade lacăte de metal cu numele lor. Mai departe, ajungem la Podul Dragonilor, emblematic pentru Ljubljana. A fost primul pod realizat din fier-beton în Austro-Ungaria, și este decorat cu patru dragoni, animalul fabulos care se regăsește pe stema orașului. Gurile rele spun că podul a servit ca test pentru construcțiile din fier-beton și, abia după ce s-a văzut în Ljubljana că noua tehnologie e de încredere, ea a început să fie folosită și la Viena.

Dragonul de pe stema Ljubljanei își are originea într-o legendă care spune că Iason și argonauții, la întoarcerea din expediție, ar fi ajuns în acest loc și ar fi ucis un dragon, care sălășluia în mlaștinile de la nord de oraș, aproape de locul unde Ljubljanica se varsă în Sava. O legendă de dată mai recentă spune că cei patru dragoni care decorează capetele podului dau din coadă când o fecioară trece podul (dar încă nimeni nu i-a văzut dând din coadă).

Podul Dragonilor este în continuare folosit și de mașini. Dincolo de el, se intră în zona de la poalele dealului dominat de cetate, un spațiu cu clădiri Art Nouveau și istoriciste, purtând amprenta inconfundabilă a monarhiei dualiste.

Suntem aici în partea austriacă a fostei monarhii, iar asemănarea peisajului urban cu cel din Salzburg este uimitoare pe unele străzi. Orașul a fost practic reconstruit după un cutremur puternic din 1895, de aici și uniformitatea stilurilor predominante.

Pe această parte se află și piața agroalimentară a orașului, în aer liber, dar și într-o hală lungă, care se întinde pe tot malul râului, între Podul Triplu și Podul Dragonilor. E un loc ideal să cumpărați bunătăți locale, de la miere la înghețată artizanală sau vin (3/4 din Slovenia e podgorie).

Turul continuă cu o oprire în fața Catedralei Sfântul Nicolae, decorată cu o poartă superb sculptată în bronz, în 1996, care reprezintă o alegorie a istoriei Sloveniei și care a fost binecuvântată de Papa Ioan Paul al II-lea, la vizita sa din același an. O a doua poartă, realizată la fel, înfățișează în basorelief episcopii orașului din secolul XX.

De la catedrală se ajunge în câteva minute în fața primăriei, unde se află și Fântâna celor Trei Râuri, alt monument emblematic al orașului, reprezentând principalele trei râuri care curg prin Slovenia: Krka, Ljubljanica și Sava. Ljubljana a fost în 2016 Capitala Verde a Europei, titulatură cu care localnicii încă se mândresc. Bannere și steaguri cu logo-ul Ljubljana 2016 sunt încă arborate în toate spațiile publice importante, inclusiv pe primărie.

Ne întoarcem apoi pe partea cealaltă a râului, traversând  Podul Pantofarilor, al patrulea pod istoric peste Ljubljanica. Pe tot culoarul traversat de cele patru poduri, apa este curată-cristal. Bărcuțe de agrement plutesc lin, cu turiști salutându-i pe cei care trec pe poduri. Pe ambele maluri sunt cheiuri unde opresc ambarcațiunile, și zeci de cafenele și restaurante cu servire impecabilă. Încercați un vin sloven alb, lângă o prăjitură tradițională Gibanica sau lângă un platou de aperitive, cu cărnuri crud-uscate și brânzeturi

Ne îndreptăm apoi spre Piața Congresului, un spațiu larg, cu un parc în centru, unde se află universitatea din oraș, filarmonica, cu o frumoasă clădire neo-renascentistă, dar și impunătoarea Biserică a Ursulinelor, cu o fațadă barocă, decorată cu coloane de marmură.

Numele pieței vine de la Congresul de la Laibach (numele german al Ljubljanei), din 1821, iar acum este spațiul unde se desfășoară mari evenimente publice, de la concerte la mitinguri de protest.

Turul ghidat se oprește aici, dar Ljubljana mai are comori de dezvăluit. O vizită la cetatea care domină orașul este un must. Se poate ajunge în vârful dealului pe jos sau cu un funicular. Evident, panorama orașului care se deschide de aici e impresionantă. Tot aici există și o expoziție de istorie a Sloveniei. De asemenea, merită să alocați o jumătate de zi vizitării Parcului Tivoli, amenajat și întreținut la superlativ. Aici se vede parcă cel mai bine, cât de mult le place slovenilor să amenajeze și să îngrijească zonele verzi. Parcul, cu alei umbroase, dar și pajiști însorite, se cațără pe un deal, de unde continuă, sub formă de pădure, cu trasee marcate, pentru drumeții pe jos sau pe bicicletă.

În parc se găsește și un eleșteu, din care ies la soare, pe pietrele de lângă mal, broscuțe țestoase și rațe-mamă, cu bobocii, sub privirile încântate ale copiilor scoși la plimbare de mămici relaxate. Într-o zi însorită de primăvară, astfel de imagini constituite un tablou idilic, al unei țări care pare să-și fi găsit pacea și prosperitatea.

Totuși, slovenii nu sunt neapărat mulțumiți de cele ce se petrec în țara lor, în ultimele decenii. Am stat de vorbă, în alte ocazii, cu jurnaliști din Ljubljana, care deplângeau dezindustrializarea țării de după separarea de Iugoslavia și creșterea costului vieții. Toți indicii economici și de dezvoltare umană arată, însă, că micuța țară din inima Europei a ajuns în ultimele decenii din urmă state din vestul Cortinei de Fier. Integrată în Zona Euro și Spațiul Schengen, frumoasă, curată și îngrijită, Slovenia, cu capitala ei de buzunar, este o campioană certă a integrării europene. (Citiți continuarea)