Jurnal din timpul epidemiei (11). Ziua în care recomandările devin obligații

„Ăsta nu e un moment bun să te înconjori de oameni pozitivi” – anonim.

Azi, 24 martie, s-a trecut de la „recomandări” la „obligații”, noua Ordonanță militară înăsprește regulile. Până acum au fost deschise 154 de dosare penale pentru infracțiunea de zădărnicire a combaterii bolilor. Și alte dosare penale de fals în declarații la frontieră. Începând de miercuri, ieșirea din casă va fi permisă doar pentru a merge la serviciu sau pentru cumpărături de alimente. În plus, autoritățile au decis să folosească și armata, care va suplimenta forțele de ordine publică.

În Cluj, din fericire, sunt tot mai puțini oameni pe străzi. O arteră importantă, azi, la ora 10.00, era aproape pustie. S-au închis Parcul Babeș și Grădina Botanică. Restricțiile și sancțiunile pot să vi se pară aspre. Dar dacă ele previn catastrofe greu de gestionat, atunci merită suportate. Am găsit astăzi un exemplu în istorie, care arată cum membrii unei comunități, cu sute de ani în urmă, nu așteptau ordine și decrete din vârful statului, și le impuneau singuri, pentru că învățaseră din experiență să prevină ceea ce i-ar fi putut costa prea scump. Exemplul este relevant pentru ce trăim acum.

Era pe la 1800 și ceva. Un sătean a trecut cu pipa aprinsă prin șură,vecinul l-a văzut și l-a spus, l-a raportat la Tatăl vecinătății. A fost judecat și i s-a stabilit o amendă de 2 guldeni. Omul a zis că e prea mult, a comentat, ceea ce nu se făcea și a fost dat afară din societate. Dar, după doi ani, cineva din familia lui s-a îmbolnăvit și a gândit că, dacă acea persoană moare, atunci va avea nevoie de ajutor. S-a dus la preot să ceară sfat și preotul i-a spus: mergi la vecinătate să ceri iertare și, dacă vrei să intri, roagă-i să te primească din nou. Așa a făcut. L-au primit, dar cu condiția să plătească dublu toate lucrările la care nu participase în cei doi ani, să facă iar cerere de intrare și să plătească o nouă taxă. După ce a fost primit, s-a sculat, a mulțumit și a spus că nu s-a meritat ieșirea din vecinătate.

Iar atunci când a zis că e prea mare amenda de doi guldeni pentru că a trecut cu pipa prin șură, i s-a răspuns: „Tu spui că e mult? Dar de la o scânteie putea să ardă tot satul! Și aunci cât ne costa?”.

Așadar, ce avem de făcut acum? De ce n-am putea respecta regulile impuse? Cel mai mic rău pe care îl avem de suportat, recunoașteți, este singurătatea. Boala și moartea, ele ar fi cu adevărat grave.

Iar singurătatea nu e de speriat. Psihologul Mircea Miclea scria pentru revista Sinteza: „Singurătatea ține de esența ființei noastre. Dacă încă nu ne-am simțit singuri, o să ne simțim, nicio problemă. Nimeni nu se îmbolnăvește în locul nostru, nimeni nu îmbătrânește în locul nostru, nimeni nu moare în locul nostru, oricât ne-ar iubi. Singurătatea este inevitabilă, un fapt firesc al vieții. Ce facem cu ea?(…) Sunt oameni care au un suflet subțire, ca tabla de 2 mm. Te uiți la ei și vezi că sunt o colecție de mimetisme sociale; fac ce fac ceilalți, simt la fel, gândesc la fel, trăiesc la fel. Nu-și pot concepe fericirea decât în preajma celorlalți. Nu sunt capabili să rămână singuri cu ei înșiși 24 de ore. (…)” constata el.

„Cei cu sufletul subțire”, continuă autorul expunerea, „gravitează mereu în jurul rețelei sociale, care le dă identitate. Dacă rețeaua se deteriorează, ei suferă cumplit, pentru că deteriorarea rețelei în jurul căreia gravitează înseamnă periclitarea identității personale. Trebuie să se întâlnească cu cineva, să vorbească (chat-uiască) cu cineva, să aranjeze ceva cu cineva, să primească un like, să fie conectat… Când ai sufletul subțire, singurătatea e un cataclism nuclear. N-ai ce să-i contrapui, pentru că în tine e golul; n-ai identitate, decât cea a punctului într-o rețea de puncte.”

Și cum trebuie procedat? „Singurătatea se contracarează cu bogăția sufletului. Să ai un proiect personal, să ai o colecție de tabieturi, să ai hobby-uri pe care să le poți practica singur, să te uiți la cerul înstelat, să te bucuri de o carte bună, de un vin bun sau de Natură (Deus sive natura, zicea Spinoza). Oamenii care au un suflet bogat sunt ca planetele: gravitează în jurul unui soare, dar gravitează și în jurul axei proprii. Singurătatea e rea doar pentru oamenii-satelit, nu și pentru oamenii-planetă. Dacă ajungem să trăim rotindu-ne nu numai în jurul celorlalți semnificativi, ci și în jurul propriei noastre axe, singurătatea nu e o amenințare, ci un minunat prilej de dezvoltare personală.” Puteți citi textul integral, semnat de Mircea Miclea, profesor de psihologie, pe site-ul revistei Sinteza.

Fotografii: Dan Bodea

Postaţi un comentariu