Oraşul “smart” înapoiază puterea cetăţenilor. În România, un astfel de oraş nu există

Interviu cu profesorul Stelian Brad, preşedintele clusterului Cluj IT

La fel ca oamenii, odată ce au dobândit avuţie, oraşele tânjesc după recunoaştere. E sesizabil că între cele câteva localităţi mai prospere din România s-a iscat o întrecere pentru obţinerea certificatului de oraş inteligent. Oraşe care iau faţa altora prin ritmul de dezvoltare sunt acum antrenate şi într-o competiţie de prestigiu. Vechile deprinderi se uită însă greu şi vedem că această întrecere este viciată de necinste şi populism. Ierarhii aşa-zis ştiințifice, în fapt, adesea stipendiate chiar de administraţiile acestor oraşe, scot la iveală clasamente falsificate care sunt folosite ca stimulent pentru orgolii provinciale şi fala edililor.

Aceste ierarhii sunt înşelătoare, pune lucrurile la punct profesorul universitar clujean Stelian Brad, preşedintele celui mai mai mare conglomerat de inovaţie din ţară, clusterul Cluj IT. Nu există niciun oraş smart în România, spune el, şi în grupul acesta select n-ai cum să intri cu înşelăciuni. Departe de a fi un avantaj, dezvoltarea lacom confuză din ultimii, deja, zeci de ani, îndepărtează oraşele mari de perspectiva smart. După cum arată analiza profesorului clujean, dacă haosul urbanistic va sufoca în continuare planificarea responsabilă, inovaţiile inteligente nu vor putea adăuga prea mult calităţii vieţii din aceste oraşe.

La fel ca la oameni, forţa şi inteligenţa unui oraş se dezvoltă din copilărie. În perioada lor timpurie, oraşele româneşti şi-au hrănit corpul, creierul mai puţin. Dar acum mulţi locuitori ai acestor largi oraşe dormitor cu ifose de metropolă vor ca lucrurile acestea să se schimbe. Ei pretind să locuiască în mai mult confort, oraşul să le împlinească nevoi mai sofisticate. Revendică o conducere colectivă mai accentuată. Într-un cuvânt, toate aceste nevoi şi revendicări au ajuns să poarte numele Smart. Dar ce anume înseamnă oraşul smart, cum se construieşte el, cum ne schimbă vieţile şi mai ales regulile după care suntem conduşi? Este oraşul smart locul unde renaşte ideea de guvernare în comun din democraţia ateniană? Ne lămureşte, într-un limbaj colocvial, animat de numeroase exemplificări, profesorul Stelian Brad. Expertiza lui internaţională îl îndreptăţeşte să transmită un mesaj de urgenţă: prin planul de rederesare şi rezilienţă, Europa investeşte enorm în progresul digital, ameninţând astfel să accentueze decalajul de civilizaţie faţă de ţările care nu o fac.

De unde pasiunea recent descoperită a oraşelor de a fi „smart”. Se ştie măcar ce presupune o astfel de titulatură?

Oraşul smart are deja o istorie de aproape 30 de ani şi trebuie spus că e parte dintr-o idee mai grandioasă. Partea de germinaţie a ideii de “smart city” este undeva prin anii 90, imaginată de IBM. Ei au încercat să-şi valorifice tehnologia de analitică de date şi au lansat conceptul “smarter planet” în 2008. Din interiorul acestui concept a derivat ideea modernă de “smart city”. Să notăm că IBM avea atunci tehnologia care viza vârful piramidei unui oraș “smart”, cea care preia datele din diverse sisteme furnizor (ex. utilități, transport, locuire) și le analizează cu algoritmi specifici pentru a identifica corelații, pentru a stabili predicții, pentru a vizualiza șabloane comportamentale si multe altele, care în final permit decidenților să ia măsuri adecvate atât în plan corectiv, cât și preventiv. Acum, această tehnologie este foarte răspândită şi la fel de răspândit este şi conceptul de „smart city”.

Putem să ne imaginăm oraşul “smart” ca un ecosistem (oameni, instituții, infrastructură etc. și relațiile dintre acestea) care ar avea o dublură digitală, un „avatar” digital. Diversele procese şi activităţi care se întâmplă în oraş generează date care sunt apoi colectate într-o zonă centrală unde sisteme inteligente, de analitică, reuşesc să facă analize, corelaţii, predicţii, în ideea că administraţia locală ar putea să beneficieze de aceste informaţii pentru a interveni în mod corespunzător. Sunt atacaţi câţiva piloni importanţi, cum sunt infrastructura, inclusiv cea de utilităţi, zona de transport public și mobilitate urbană, aspectele care ţin de siguranţa cetăţeanului şi altele. Noi (la Cluj IT cluster, n.r.) am identificat aproximativ o mie de arii în care putem interveni cu tehnologie digitală, ca să asistăm un ecosistem urban. Asistenţă înseamnă corelarea de informaţii continuată cu analitică şi generarea de predictibilităţi care pot conduce la strategii de dezvoltare durabilă. Vorbim şi de educaţie, petrecerea timpului liber, mobilitatea în oraş, sănătate, calitatea locuirii, cam tot ce ţine de activitatea într-o comunitate în care oamenii interacţionează între ei şi cu diverse instituţii.

Abordarea neoliberală, promovată îndeosebi de corporaţiile de peste Ocean, a încurajat ideea că “smart city” înseamnă îndeosebi tehnologie IT suprapusă peste ceva existent şi care te ajută să rezolvi probleme din ecosistemul urban. În Europa, lucrurile sunt un pic mai nuanţate şi personal sunt adeptul abordării europene, care spune să o luăm de la bază, adică să planificăm adecvat o dezvoltare urbană în sens cultural, care să permită şi să maximizeze ulterior aportul tehnologiei. Porneşti de la ce înseamnă planuri de urbanism corect făcute şi care nu ţin de tehnologie în sine, ci ţin de o cultură a comunităţii, peste care intervii cu tehnologie smart.

În Statele Unite şi Canada, ţări care la capitolul planificare urbană, la fel ca Singapore, sunt primele în lume, abordarea tehnologizată, să îi spun aşa, este favorizată. Acolo unde regulile de sistematizare sunt clare, şi asta de 200 de ani, responsabilitatea administraţiei şi respectarea legii în construcţii sunt foarte stricte, implementarea tehnologiei smart este mai simplă.

Sistematizarea, în sine, care la noi este ca inexistentă, este parte a ideii de comunitate smart, reprezintă fundaţia pentru că, în absenţa unei planificări corecte şi a predictibilităţii în dezvoltarea oraşului, ajungi la un moment dat să atingi “tipping point”-ul, limita, şi atunci ecosistemul entropic nu mai rezistă presiunii interne, iar în multe cazuri nici celei externe. Infrastructura de utilităţi dă pe dinafară, nu se mai poate susţine, căile de acces se sufocă. Şi atunci toate ingineriile smart au o valoare limitată, ele vin prea târziu. În lipsa unei sistematizări adecvate, degeaba vii cu tehnologie digitală, pentru că impactul este scăzut.

Ce se poate face? Sunt îmbunătăţiri din categoria smart care pot fi aduse, indiferent de situaţia preexistentă. Înlocuieşti transportul poluant cu unul mai puţin poluant pentru un oraş mai sănătos. Urmezi o politică de înverzire a oraşului până la nivel de clădiri şi acoperişuri. În America, în Canada, am văzut multe iniţiative în sensul acesta. Componenta energetică este parte a unui oraş smart şi vrei să reduci consumul de enegie și amprenta de CO2. Evident că te interesează să înlocuieşti tehnologia veche de iluminat public cu iluminatul smart care reglează prin senzori intensitatea luminii și în sine este una cu consum mai redus de energie. În plus, încerci să combini tot ce este resursă locală de generare a energiei, panouri fotovoltaice pe stâlpi, de exemplu, şi să foloseşti noaptea energia pe care o acumulezi peste zi. În ideea de a aduce corecţii, e necesar să faci măsurători precise pentru a augmenta anumite intervenţii. Măsori poluarea fonică sau poluarea legată de noxe. Dar nu cu trei staţii amplasate şi activate convenabil astfel încât hărţile de zgomot sau de poluare să arate bine şi în limitele unor parametri. În realitate, ar trebui împânzit oraşul cu senzori, care de altfel costă foarte puţin, senzori care să-ţi transmită în timp real date masive despre parametrii monitorizați. Doar aşa poţi să obţii statistici şi corelaţii vizavi de momente ale zilei şi de anumite zone din oraş, astfel încât să faci analize complexe, hărți, pe care să le faci publice, aşa încât comunitatea să le vadă. Ştiu că în Cluj, dar probabil şi în alte oraşe, sunt nişte ONG-uri care au fost dornice să împânzească oraşul cu astfel de senzori, dar nu au găsit un numitor comun cu Primăria. Ezitarea administraţiei poate indica teama să nu iasă la iveală realitatea că, de fapt, nu am îndeplini standardele. Există această posibilitate. Dar, atunci când vrei să vii cu politici publice în ideea de a dezvolta o comunitate durabilă, trebuie să ai date reale, trasabile, pe care să le poți utiliza ca argumente în a interveni cu proiecte adecvate la nivel local.

Ar putea fi implementat un astfel de sistem pentru îmbunătăţirea traficului, de pildă?

Sigur că da. Poţi să incluzi în tot ceea ce înseamnă semaforizarea oraşului și componenta de inteligenţă artificială. Nu neapărat pentru a filma şi stoca imagini, ci doar pentru a contoriza câte maşini au trecut şi de ce tip, doar să analizezi ce se întâmplă ca mişcare în trafic. Este un element superior ideii de a amplasa camere de luat vederi ca să-i observi pe unii şi pe alţii. Poţi să preiei doar informaţia în sine, numeri maşinile, numărul pe pietoni, fără a stoca informații care sunt legate de intimitatea personală. Camerele video sunt în flagrant cu acest aspect. Utilizând aceste analize, sistemele inteligente pot să optimizeze fluxurile de mobilitate în oraş, traseele etc. Problema este următoarea, trebuie să-ţi permită infrastructura de bază. Ai nişte trasee posibile. Sistemul îţi dă o soluţie optimă doar în interiorul acestor constrângeri. Dar îţi mai poate spune, de pildă, dacă şi unde să generezi un inel, o centură, care să înconjoare centrul oraşului şi din care să se intre pe urmă radial cu artere în diferite puncte ale orașului. Asta ar merge deja în linie directă cu investiţiile în infrastructura de bază. Un astfel de sistem te ajută să generezi politici publice prin care să restricţionezi de pildă mobilitatea cu vehicule poluante în zonele sensibile din oraş şi să încurajezi mijloace alternative de transport. Este mult până acolo, dar există modele; în Londra, transportul public este atât de bine pus la punct încât nu se mai justifică să te plimbi cu maşina prin oraș.

Monitorizarea exactă te ajută să dimensionezi corect infrastructura, după care poţi să vii cu tehnologia ca să extinzi, să consolidezi şi să augmentezi tot ce colectezi şi să ai date pe baza cărora să poţi apoi să intervii rapid pentru a corecta situațiile delicate.

Astfel de proiecte sunt scumpe? Se pot finanţa cu bani europeni?

Evident că se pot finanța şi s-au putut şi înainte. În noul ciclu de finanţare din fonduri structurale este explicit definită finanţarea smart city şi smart mobility. Condiţia este să aplici.

Sunt iniţiative şi din gama, să spunem, smart territory. Noi derulăm de pildă un proiect cu Consiliul Judeţean Cluj gândit ca un pachet de intervenţii care să vină în întâmpinarea beneficiarilor. Vorbim de zona de cadastru, de documentele care se emit, de monitorizare a infrastructurii la nivel de judeţ, de analitice care se pot face pe zona de patrimoniu etc., inclusiv de elemente care ţin de interfaţa Consiliului Judeţean cu beneficiarii externi pe care îi are. În spate există o strategie care are 40 de proiecte prioritare și critice, cum le-am numit noi, dar urmează şi altele. Eu personal am văzut un exemplu bun în deschiderea Consiliului Județean Cluj spre digitalizare. Am avut îndoieli iniţial, dar am văzut că este OK. Spre surprinderea mea, aceste proiecte sunt lăsate să se dezvolte. Am găsit oameni care sunt dornici să facă, să împingă lucrurile înainte.

De exemplu, oamenii vor putea şti în timp real cine și ce proprietăţi are sau dacă cineva vrea să cumpere şi să construiască în vecinătatea ta; tu ca cetăţean vei putea să afli toate aceste informaţii pe telefonul mobil.

Interesant, primarul Emil Boc anunţa recent că şi Primăria are intenţia să implementeze un astfel de proiect.

Este foarte bine că are iniţiativa aceasta, este foarte necesară, pentru că oamenii doresc să ştie ce se întâmplă. Aceasta este o componentă a smart city. E partea de administraţie publică smart. Administraţia este în sine o componentă a smart city. Nu singura. Sunt multe alte componente care nu ţin neapărat de administraţiile locale, nu e în puterea lor să implementeze singure astfel de proiecte. Poate fi vorba, de pildă, de un efort public/privat pentru a asigura accesul la comunicare în bandă largă, să aduci internet pe străzi peste tot în oraş. Sau să construieşti, ca în cazul altor utilităţi, infrastructura care să-ţi aducă lângă casă toate elementele necesare ca să poţi să-ţi construieşti o casă smart sau să transformi una veche în aşa ceva. Astfel tu, ca locuitor al oraşului, poţi beneficia de multe lucruri, inclusiv de, să spunem, contorizarea de la distanţă a consumului de energie. Să ştii exact cât ai consumat şi mai mult de atât să poţi afla dacă cineva intră fraudulos în reţeaua ta de utilităţi. Pare o preocupare minoră, dar nu e, astfel de furturi sunt frecvente. Pe tema asta avem o companie din cluster care a dezvoltat un sistem care depistează dacă există furturi la consumul de apă şi de energie. Au instalat tehnologie de Internet of Things în diferite puncte, acolo unde sunt noduri de măsurare, cu elemente care transmit informaţia radio într-o unitate centrală unde se fac analiticele. Astfel sunt sesizate toate anomaliile, inclusiv defecţiunile şi furturile.

Acesta este un element esențial, ştii în fiecare moment cât consumi. Dar având o casă smart, poţi instala unităţi care să monitorizeze şi calitatea energiei electrice. Dacă apar fluctuaţii care îţi afectează aparatele, furnizorii sunt susceptibili de penalităţi.

Mai mult, ai putea prin sistemul acesta automat să-ţi alegi în fiecare lună, pe ideea de contract smart, noul furnizor. Dacă nu ţi-au plăcut serviciile celuilalt, alegerea şi schimbarea noului furnizor să se facă automat.

De fapt, asta înseamnă smart city: prin intermediul tehnologiei împuternicim comunitatea să genereze o inteligenţă colectivă. Comunitatea să fie cea care să conducă, decizia să fie la oameni. Asta înseamnă cu adevărat democraţie. Un smart city dă puterea comunităţii, empowerment, cum spun englezii, astfel ca oamenii, în cunoştinţă de cauză, să poată să intervină, să poată să aibă atitudine în relaţia cu administraţia. Iar administraţia, într-adevăr, să fie nevoită să se conformeze.

Din punctul acesta de vedere ar creşte şi transparenţa actului administrativ. De exemplu, la Bistriţa avem un proiect implementat pe bugetare participativă, acest tip de bugetare ţine tot de smart city, apropo. Am implementat acolo o platformă prin care cetăţenilor care sesizează o problemă le este foarte simplu să facă o poză şi să o trimită în sistem. Dar nu numai atât, administraţia este practic obligată să răspundă în vreun fel la astfel de sesizări, pentru că platforma raportează în permanenţă statistica reclamaţiilor şi câte s-au rezolvat.

Este doar un exemplu. Şi la Cluj, pe partea de parcări inteligente, noi am dezvoltat o tehnologie în urmă cu câţiva ani care a fost implementată în parcarea de la Sala Polivalentă. Cu o altă companie, Primăria din Cluj-Napoca derulează un proiect de amplasare de senzori în asfalt care să comunice dacă un loc de parcare este liber sau nu este liber. Nu vei mai fi nevoit să te deplasezi în proximitate ca să ştii dacă ai unde parca sau nu în zona centrală a oraşului.

Vorbind de Cluj, lasă impresia a fi un oraş mai tehnologizat decât altele. Dar are o strategie de smart city?

Cu siguranţă, cultura oraşului în sine şi mai ales faptul că avem atât de mulţi tineri, atât de mulţi studenţi, încurajează utilizarea tehnologiei. Clujul are toate ingredientele, mă refer aici şi la densitatea populaţiei vizavi de arealul geografic, chiar şi omogenitatea îi permite să înainteze către un oraş smart.

În acest sens, Clujul are un plan de acţiune numit plan de transformare digitală, care este totuşi altceva, deşi mulţi confundă conceptele. Transformarea digitală ţine mai degrabă de administraţia publică, pe când smart city cuprinde şi lucruri care ar trebui în bună măsură să fie adoptate de cetăţeni. De exemplu, în conceptul de smart city putem include şi locurile de muncă inteligente. Dacă noi discutăm de un mediu de business care este conectat şi unde poţi, de pildă, să te foloseşti de telemuncă asta ţine tot de smart. Condiţiile şi confortul la locul de muncă, la fel.

Toate acestea, ca şi partea de digitalizare a activităţii economice şi a producţiei, extensia ideii de spaţiu privat cu spaţiu comun, sunt de luat în calcul, dar acestea nu se întâmplă neapărat în baza unei strategii a administraţiei. Este adevărat, administraţia poate stimula o astfel de cultură smart promovând iniţiative locale.

De exemplu, hai să facem un concurs să aflăm care este compania cea mai smart din oraş pe care o recompensăm oferindu-i gratuite la impozit. Sau cine a ridicat clădirea cea mai verde din oraş. Cei mai buni să fie recompensaţi pentru strădaniile lor.

Până să vedem astfel de competiţii loale, observăm concursuri de genul cine e cel mai smart oraş din ţară?

Nu sunt împotrivă, dar nici un susţinător al acestor clasamente. Este la fel cu ierarhizarea internaţională a universităţilor. Sunt diverse modele, cu diverşi indicatori, în contexte diferite. Se procedează greșit, ca în „patul lui Procust”, pentru că nu poţi să analizezi cu aceleaşi instrumente contexte diferite. Clasamentele acestea smart sunt mai degrabă nişte păcăleli prin care diferite administraţii se laudă cu nişte realizări punctuale, derulate de regulă pe orizontală. Am mai adăugat o aplicaţie, o platformă și pretindem că suntem grozavi. Sunt bune şi acestea, dar smart înseamnă să discutăm despre agregare. Noi am prezentat în cadrul clusterului conceptul actual de “brained city”. Acesta include patru paliere.

Cel mai de jos este oraşul digital. Acolo se dezvoltă un număr de aplicaţii care funcţionează independent şi se adresează unor chestiuni punctuale. Este primul palier, unde se situează unele oraşe din România. Dar abia următorul palier este zona de smart, ceea ce înseamnă că eu reuşesc să colectez toate datele din toate aceste aplicaţii într-un nod, un loc unde să am un tablou de bord cu ecrane care derulează diverse statistici, grafice în baza cărora să poţi să acţionezi, inclusiv proactiv şi preventiv, şi să faci planificări strategice. Asta înseamnă că toate aceste sisteme sunt interoperabile. Ele pot astfel intra într-un spaţiu de date comun, unde pot să fie prelucrate prin diverse aplicaţii.

Urmează ideea de oraş inteligent, „intelligent” cum spun englezii, nu de smart. Este o diferenţă între oraşul smart, care s-ar traduce să spun prin oraş isteţ, şi oraşul inteligent. Aici, sistemele în sine comunică între ele. Adică, de exemplu, sistemul care monitorizează traficul este în comunicare directă şi autonomă cu sistemul care monitorizează noxele şi când acesta din urmă simte nişte depăşiri transmite automat, prin algoritmi, sistemului de trafic să opereze modificări în traseele de mobilitate, astfel încât poluarea să se reducă. Toate sistemele acestea comunică între ele, negociază chiar între ele, împărtăşesc informaţii şi iau decizii fără asistenţă umană.

În fine, ultimul palier este cel de brained city. Există un creier artificial central, ca în Terminator, care foloseşte foarte multă componentă de inteligenţă artificială profundă şi este capabil să genereze predicţii complexe. Acesta face asocieri şi analize la nivel profund, identificând modele pe care tu nu le poţi observa ca expert. Nimeni nu ar putea să coreleze atât de multe date. Astfel de supercomputere sunt în testare în anumite ţări, în Statele Unite de exemplu.

Există vreun oraş care a ajuns la un asemenea nivel?

La nivelul acesta de brained city, încă nu. Sunt oraşe care au atins nivelul doi, nivelul smart. În România nu este niciunul, să fim mai modeşti în utilizarea terminologiei smart city. Noi încă numărăm câte aplicaţii avem, însă nu agregăm. Dar oraşe smart sunt mai multe. În Europa ne uităm la Barcelona, Amsterdam, în Asia la Seul. Pentru primul loc în lume se bat Copenhaga cu Singapore. În Singapore, de pildă, tot oraşul este trecut în spaţiul digital. Dacă vrei să construieşti o clădire, sistemul calculează inclusiv cum vor fi afectaţi curenţii de aer, briza mării, microclimatul, chiar şi sistemul natural entropic. În funcţie de aceste modificări se ia decizia dacă primeşti sau nu dreptul să construieşti. Până acolo se merge. Nu mai vorbim de toate intervenţiile smart care aduc îmbunătăţiri vieţii personale. De exemplu, în sistemul de sănătate. Starea de sănătate a populaţiei în vârstă din Singapore este monitorizată de la distanţă, vârstnicilor li se măsoară în permanenţă diferiţi parametri medicali şi primesc automat recomandări de nutriţie şi medicamentaţie.

În această privinţă, şi noi, în Cluj, ne putem mândri cu o premieră. Suntem primii în România la telemedicină. Chiar înainte de pandemie, o companie din cluster a dezvoltat împreună cu Spitalul de Urgenţă un proiect de telemedicină care implică trei case de bătrâni şi alte instituţii care adăpostesc persoane vulnerabile. După ce a venit pandemia, am dezvoltat aplicaţia prin care 600 de medici de familie au putut să facă asistenţă de la distanţă. Sistemul a funcţionat foarte bine şi el va fi folosit în continuare. Vrem să extindem aceste lucruri; ele ţin de componenta smart. Avem în cluster un grup de lucru pe medicină digitală preventivă unde sunt gândite diverse proiecte. Am putea scala rapid lucrul acesta la nivel naţional, dacă ar exista voinţă în zona guvernamentală.

Banii ar putea veni de la Uniunea Europeană?

Cu siguranţă, mai ales că în planul de redresare şi rezilienţă gândit de Uniunea Europeană, prioritară este digitalizarea.

Apropo de PNRR. Ați fost invitaţi, aţi fost consultaţi înainte ca el să fie definitivat?

Noi nu, dar nu cred că au fost consultaţi nici alţii pe tema digitalizării. Îmi pare că au fost trimise solicitări doar către administraţiile locale să înainteze proiecte pe care le aveau la sertar, la care s-a adăugat ce exista pe la ministere şi apoi s-a făcut o listă de priorităţi. Nu exclud ca pe lista Clujului să fi fost şi proiecte din zona digitală, dar probabil că li s-a spus că e de ajuns metroul, să rămână bani şi pentru alţii. E foarte posibil ca aşa să se fi întâmplat.

În schimb, când ne uităm la Germania, într-adevăr digitalizarea este pe primul plan, urmată de energia regenerabilă. Acestea sunt singurele două domenii existente în PNRR-ul lor.

Probabil că pe celelalte le-au rezolvat.

Cu siguranţă. Pe de altă parte, funcţionalitatea unui oraş smart are o legătură solidă cu ideea de rezilienţă. Rezilienţa are două dimensiuni. Prima, dacă se întâmplă un şoc de orice natură, poate să fie o catastrofă naturală sau una generată de om, în mod accidental sau nu, să ai capacitatea de a reveni cât mai rapid la parametrii anteriori stării de criză. Dacă te loveşte un cutremur sau se prăbuşeşte un pod, să poţi să îl refaci rapid. Cum este în Japonia de pildă. Japonia are o capacitate mare de rezilienţă.

A doua dimensiune pretinde să ştii în fiecare moment cât poţi folosi din infrastructura afectată, de exemplu, reţeaua de energie, canalizare, alimentare cu apă, inclusiv infrastructura de mobilitate, astfel încât în orice moment să poţi adapta funcţionarea acestora şi să previi colapsul întregului sistem. De aceea, aceste chestiuni trebuie luate în considerare în orice planificare strategică. Or, în momentul în care avem o moştenire de atâţia ani de zile de dezvoltare urbană nesustenabilă, în urmă căreia oamenii suferă, noi nu putem continua aşa. Revenind la Cluj, cu toţii ne uităm cumva cu derâdere la Floreşti, pentru că aşa este, nu e nimic de apreciat acolo, sesizăm doar o dezvoltare imobiliară realizată fără a lua în calcul și calitatea locuirii. Dar înspre aşa ceva se îndreaptă şi Clujul, şi nu numai. În astfel de locuri unde se construieşte fără un plan inteligent, ce îmbunătăţiri ale calităţii vieţii mai poate aduce tehnologia smart? Nu prea poate.

Ar mai fi un aspect. Administraţiile sunt poate reticente să investească în domeniile smart pentru că se presupune că de ele beneficiază doar tinerii cu abilităţi tehnologice, categorie care nu prea votează. Vârstnicii, de pildă, vor prefera întotdeauna să stea la coadă, vor prefera contactul direct unui mediat de tehnologie.

Din punctul meu de vedere nu trebuie să lăsăm lucrurile să fie privite din acest unghi. Este o chestiune culturală până la urmă. Vârstnicul stă la coadă nu numai pentru că nu are abilităţi tehnologice, aşa se simte el liniştit, are siguranţa lucrului făcut. Cu această categorie socială sigur este mai dificil, dar poţi şi trebuie să încerci. Să amâni este şi mai rău. Pentru că, dacă nu începi să construieşti, generaţia tânără devine peste un timp una îmbătrânită şi iarăşi vor fi reticienţe. Acesta este un aspect important.

Pe de altă parte, sunt foarte multe capitole smart care îi vizează pe toţi, indiferent dacă au tangenţă sau nu cu tehnologia în sine. Vorbeam de pildă de telemedicină. Vreau să spun că am văzut în sistemul de asistenţă de la distanţă implentat cu Spitalul de Urgenţă persoane în vârstă care se simţeau mai confortabil în dialog televizat cu un medic, decât dacă ar fi fost faţă în faţă. Nu simţeau tracul pe care îl ai în prezenţa medicului. Lucrurile decurgeau firesc. O asistentă din centru deschidea calculatorul, iar omul îi spunea medicului tot ce avea pe suflet. Mai mult, cu ajutorul camerei de înaltă rezoluţie, medicul putea să vadă în detaliu aspecte pe care poate nu le sesiza altfel, nu le vedea cu ochiul liber.

Există multe avantaje ale acestui sistem în folosul unor oameni care nu se pricep la tehnologie. Te duci, de pildă, la medicul de familie. Acesta te consultă şi ulterior, dacă are anumite nedumeriri, el are posibilitatea să intre în direct cu medicul de specialitate aflat în spital. Pacientul beneficiază de o primă investigaţie de specialitate chiar din cabinetul medicului de familie, fără să se mai deplaseze la spital şi să aştepte pe coridoare. Este un mare câştig.

Să ne gândim apoi la zona rurală, unde nu prea sunt medici. Se mai găseşte poate o asistentă. Odată ce ai sistemul instalat, în orice sat, omul are acces la o consultaţie de calitate. Aici este câştigul uriaş al medicinei la distanţă. De aici putem extrapola multe alte detalii, pentru că sistemul vine la pachet şi cu chitul de biosenzori, care pot să măsoare şi să transmită anumiţi parametri, să facă analize sau să monitorizeze pacienţi după operaţie.

Mai mult decât atât, poţi transfera medicina digitală în şcoli, unde se poate acţiona preventiv şi educativ. Medicii pot să interacţioneze în clasă cu elevii, să le transmită cunoştinţe şi sfaturi despre sănătate şi să dea sfaturi care ţin de zona de prevenţie, unde noi avem o mare carenţă. Nu mai spun faptul că de la distanţă poţi să monitorizezi mai multe şcoli folosind personal cu pregătire medie, sau chiar diriginţi, pentru asistență sau ţinere sub observaţie.

Aţi reuşit să implementaţi un astfel de sistem împreună cu medicii de la Spitalul de Urgenţă? De ce nu şi cu alţii?

Eu am ajuns la concluzia că succesul în România urmează înţelepciunea proverbului omul sfinţeşte locul. Nu avem soluţii colective, nu avem construcţii instituţionale de tip top down, (sus în jos), nici bottom-up, (de jos în sus) care să poată să creeze un sistem structurat şi aliniat. De aceea, reuşita este acolo unde găseşti un primar cu deschidere, unde găseşti un director de spital cu deschidere ş.a.m.d. Sau alţi actori din interiorul instituţiilor care doresc să producă o transformare.

Transformarea smart este menită să aducă oamenilor confort, dar ca aceasta să fie posibilă trebuie ca decidenţii să iasă din zona proprie de confort.

Ea nu se face neapărat prin şocuri, se face gradual, nici nu se poate întâmpla peste noapte, dar trebuie spus că potenţialul este uriaş. Să ne gândim la zona de contracte comerciale de tip smart. Când semnezi un contract, sunt clauze care se activează automat. Plata se generează automat. Facturarea electronică nu este pdf-ul acela trimis pe e-mail. Factura intră într-un sistem atent protejat de tehnologii moderne în care tranzacţiile sunt monitorizate şi, de pildă, TVA-ul se duce automat la stat şi astfel colectarea se face instant. Asta înseamnă că ai transparentizat tot ce înseamnă economie. Poate că vor fi unii nemulţumiţi de o astfel de transparentizare, dar pentru majoritatea cetățenilor câştigul este neîndoielnic.

Care pot fi consecinţele dacă tot tărăgănăm să investim în smart?

Europa, prin planul de rezilienţă, va accelera digitalizarea şi, dacă noi nu facem nimic sau doar puțin, fără a atinge măcar masa critică de intervenții, o să rămânem tot aşa, în epoca de piatră faţă de epoca modernă a celorlalţi. Trebuie să facem acest lucru şi mai ales problema trebuie extinsă la nivel de comunităţi. Dacă ne uităm la Ciugud, nu mai putem spune că într-o comună nu se poate întâmpla digitalizarea. Iată că se poate şi se poate vorbi şi la sat de o comunitate smart. Acest exemplu trebuie extins la nivelul tuturor comunităţilor, în comune, oraşe mici. Cu nuanţe. Unele dintre acestea nu au probleme cu traficul sau cu parcările, dar au cu administraţia publică, cu siguranţa publică, cu consumul de utilităţi, acestea sunt probleme universale. În plus, trebuie să ne gândim că de acum nu se mai poate vorbi de infrastructură de bază care să nu fie smart. Dacă ne uităm în alte părţi, vedem că atunci când se construieşte o autostradă se face cu toată tehnologia smart încorporată. Dacă nu procedăm la fel, în momentul când vehiculele autonome vor ajunge pe şoselele din România, ele vor merge cu viteza melcului, pentru că nu vor putea interacţiona cu infrastructura de transport. Căile de acces vor fi pentru aceste tipuri de vehicule un mediu neprietenos. Avem nevoie acum de poduri şi de autostrăzi? Eu spun că da, dar hai să le facem (şi) smart. S-a dovedit de atâtea ori că bugetele raportate pentru aceste elemente de infrastructură de bază înghit sume mult supradimensionate. O parte din bugetul „supradimensionat” s-ar putea adăuga în componenta smart. De exemplu, în Olanda nu se aprobă niciun proiect de infrastructură dacă în el nu sunt prevăzute minim 25% dintre cele mai moderne tehnologii. România este o ţară a extremelor, în multe privinţe. Sunt câteva oraşe care sunt integrabile în Vest şi o mare parte a ţării care este total decuplată de fluxurile principale ale progresului. Trebuie să conectăm întreaga ţară la aceste huburi de dezvoltare şi să o facem să crească echilibrat. Am ţinut cursuri unor companii din Zalău şi oamenii aceia îmi spuneau că simt că trăiesc în izolare, chiar dacă se află la o oră de mers cu maşina de Cluj-Napoca.

Pe de altă parte, chiar acolo unde lucrurile par să funcţioneze într-o rutină satisfăcătoare, este necesar să se facă o analiză comparativ cu ce se întâmplă afară. Când s-a făcut strategia regiunii noastre, le-am atras atenţia şi au ţinut cont de recomandare: nu vă mai comparaţi cu alte regiuni din ţară rămase în urmă. Nu are niciun rost. Să ne comparăm cu regiuni asemănătoare din ţări din apropiere, Polonia, Cehia, Slovenia, să vedem unde suntem față de acestea ca să putem întocmi un plan de recuperare a decalajelor. Competiţia este regională, dacă nu europeană. Ne uităm la regiunea din Polonia care are ca pol de dezvoltare oraşul Cracovia (comparabil cu Clujul) şi constatăm că noi nu stăm foarte bine. Avem mult de lucru. Important este să-ţi fixezi ţinte luând modele de succes, peste ce ai atins tu, şi să te inspiri dinn aceste, dacă este nevoie, ca să creşti. Nu este îndeajuns să te mulţumeşti cu faptul că eşti printre primele oraşe din ţară la digitalizare. Aşa nu urci. Bălteşti într-o comoditate provincială. Clujul, de exemplu, trebuie să-şi ia repere oraşe ca Brno, Cracovia, chiar oraşe din ţările nordice, care sunt mult înaintea noastră la infrastructura de bază şi componenta de smart city. Poate că acest mod de abordare nu le este plăcut politicienilor, însă altul este cu siguranţă pierzător. Ca să exişti, trebuie să fii în competiţie cu cei mai buni.

Stelian Brad este profesor universitar în robotica inteligentă şi ingineria inovării la Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca şi preşedinte al clusterului Cluj IT. A fost implicat în diverse proiecte referitoare la smart city, atât în partea de cercetare cât şi în proiecte pentru administraţia publică. Are un doctorat în inginerie şi unul în economie. Preocupările sale sunt diverse, însă un punct focal în prezent îl reprezintă inteligenţa artificială aplicată în domeniul roboticii sociale şi industriale, transformarea digitală, precum şi abordările moderne în domeniul inovării tehnologice, cu accent în robotică şi software.