Situația angajaților români – știința bate mitul
Acum câteva zile a apărut cel de-al șaselea sudiu despre situația salariaților din România produs de Syndex. Dincolo de multiplele chestiuni controversate, precum lipsa forței de muncă (ieftine), raportul dintre productivitate și creșterea salarială, inegalitatea dintre salarii, raportul pe 2018 arată cum discuția în termeni pur economici despre forța de muncă nu este suficientă, fiind nevoie de o contextualizare socială și politică a acestui subiect. Pentru a înțelege economia și munca dintr-o țară periferică precum România, este necesară și o prezentare a contextului general al economiei Uniunii și a raporturilor de schimburi inegale ce se stabilesc între țări cu viteze economice și pârghii politice diverse. Deși sunt evidențiate câteva trenduri pozitive precum creșterea salarială, creșterea economică, creșterea productivității, multiple probleme structurale persistă precum: inegalitatea salarială, slabirea puterii de negociere a muncii în raport cu patronatul, dar și dezechilibre majore de distribuție a bogăției.
Raportul se remarcă în spațiul public românesc tocmai prin faptul că „el reprezintă un instrument de lucru și educativ gândit pentru sindicaliști și salariați, pentru a-i ajuta pe aceștia să înțeleagă lucrurile altfel, adică din perspectiva lor, nu doar din perspectiva patronilor, care e oricum dominantă din punct de vedere mediatic“, a declarat Ștefan Guga, autorul raportului. Raportul este realizat în fiecare an pentru cei din sindicate.
„El este gândit pentru a adresa o serie de chestiuni relevante pentru angajați și utile pentru sindicaliști, asupra cărora se discută cu date și argumente serioase, pentru a mai corecta din lucrurile false sau parțiale prezentate în mass media națională“, a afirmat Guga.
Contextul european
La nivel european, în 2017, 67,6% din populația activă era ocupată, iar cele mai importante creșteri ale ratei de ocupare s-au înregistrat tocmai în România (+2,3 puncte), Slovenia și Bulgaria (+3,5 puncte), Croația (+2 puncte). Efectele pozitive ale măsurilor anti-dumping impuse Chinei și Rusiei, împreună cu creșterea prețurilor au determinat o creștere economică în sectorul industriei prelucrătoare, ce în ultimii ani și-a mărit armata forței de muncă cu peste 500.000 de persoane. Totuși, creșterea ratei ocupării forței de muncă nu este dublată și de o creștere a calității locurilor de muncă, ceea ce arată că flexibilizarea și dereglementarea relațiilor de muncă au înlinat și mai mult balanța în favoarea angajatorilor.
Per ansamblu, în UE, deși PIB-ul a crescut cu 2,2% per capita, iar rata ocupării cu 1,6% față de 2016, creșterea remunerării reale a fost de doar 0,7% față de 2016. Până și FMI sfătuiește UE să-și plătească mai bine forța de muncă. În acest context, creșterile salariale din Europa de Est apar cu adevărat spectaculoase: + 10,2% în 2017 față de 2016 în România, +6,3% în Bulgaria (cu adevărat spectaculoasă este creșterea salarială de 58% din 2008 până în 2017 a acestei țări), +2,2% în Polonia. Ideea convergenței salariale rămână, însă, doar o frumoasă utopie, spun autorii raportului, din cauza diferențelor de dezvoltare dintre Est si Vest.
Mult trâmbițata creștere economică europeană pare să reproducă inegalitățile și polarizările economice anterioare. Veniturile celor 1% au crescut cu 12,5%, iar primei jumătăți a populație îi reveneau în 2016 doar 19,2% din veniturile totale. Peste 20% din impozitul pe profit se pierde în UE transferurilor în paradisuri fiscale, în timp ce strategia de integrare a filialelor Estice ale companiilor multinaționale Vestice e în așa fel făcută, încât productivitatea muncii și capitalului să fie capitalizate tot la centru, de aici și aparenta productivate mai mare a capitalului românesc în raport cu cel străin.
Ieftin. „Made in”-ul tipic românesc
Conform raportului menționat, produsul tipic românesc rămâne forța de muncă ieftină. Mai mult de o treime dintre angajații români lucrează pe salariul minim, iar România este țara cu cea mai descendentă traiectorie a ponderii remunerării salariale din PIB, la nivelul Uniunii. Până și sectorul campion al producției de mașini se bazează pe acest avantaj economic al forței de lucru ieftine. Totuși, pe hârtie totul arată bine, în condițiile în care România a înregistrat o creștere economică semnificativă, PIB-ul crescând cu 6,9%, aproape de nivelurile record din pre-criză. La nivel național a crescut productivitatea capitalului, cu ajutorul creșterii continue a exporturilor și a consumului. Deși trendul pozitiv se înregistreză la nivel de țară, local inegalitățile rămân profunde. Grupurile județelor din Centru și Nord-Vest (Cluj, Timiș, Arad, Alba, Sibiu, Brașov, Argeș, Prahova) și București-Ilfov se distanțează net în termeni economici de restul țării. Clujul înregistrează o creștere economică peste medie, cu 54,6 mii lei per capita și o creștere de 7,9% față de anul trecut, fiind al treilea județ pe țară după Timiș (58,9 mii lei) și Constanța (57,9 mii lei). Codașe sunt județele Teleorman și Mehedinți (24,5 mii lei PIB per capita), Botoșani (21,4 mii lei) sau Vaslui (19,8 mii lei).
România rămâne o țară atractivă pentru investitorii străini cu interese în zona industriei prelucrătoare, construcții și tranzacții imobiliare, comerț, intermedieri financiare, producția și distribuția de energie, etc. Deși companiile străine sunt mult mai puține decât cele cu capital autohton (36,5 mii față de 448 de mii în 2016), ele au o cifră de afaceri medie mult mai mare,16,7 milioane de lei pe an versus 1,3 milioane de lei pe an, pentru companiile românești. Lucrurile devin cu adevărat interesante dacă ne uităm la diferența dintre profitabilitatea capitalului străin și a celui autohton, ambele oricum în creștere, și observăm că pe 2016, rata profitabilității investițiilor românești a fost de 5,8%, pe când cea a capitalului străin de 3,1%. Conform raportului, acest lucru este explicabil pornind de la faptul că în industria românească avem de-a face cu activități mai ales de asamblare (creatoare de valoare adăugată relativ mică), iar în cazul companiilor străine are loc și subestimarea productivității muncii prin mijloace de optimizare fiscală (pe scurt, capitalizarea acestei productivități se transferă către compania mamă, la centru). Totuși, munca la multinațională răsplătește mai bine, angajații români ai capitalului străin câștigând în medie de două ori mai mult decât cei din companiile cu capital românesc.
În ceea ce privește piața muncii decalajele între județe rămân persistente – județele cu cei mai mulți angajați fiind Timiș (233 de mii), Cluj (219 de mii) și Brașov (174 de mii), excepție făcând Bucureștiul cu 943 de mii de angajați. Proprtțional, în centru mai mult de 30% din populația totală sunt angajați, la București mai mult de 50%, dar în județele din Sud și Est populația ocupată nu depășește mai mult de 20%, în unele locuri fiind mai mică de 15%. În acest context, din 2015 încoace lipsa forței de muncă a devenit o problemă din ce în ce mai serioasă, creșterea ofertei de muncă și scăderea ratei șomajului fiind cele două coordonate sistemice de măsurare a acestei tensiuni. Dar, pentru a înțelege această situație este nevoie de o contextualizare geografică și sectorială. Mai mult, trebuie să ținem cont și de salarizare și condițiile oferite. Ce s-a epuizat într-adevăr a fost doar mâna de lucru foarte ieftină (care fie a emigrat, fie deja lucrează informal sau sezonier) și odată cu asta și nevoia reconsiderării modelului românesc al creșterii economice pe spatele mâinii de lucru foarte ieftine. E suficient să ne uităm la județele Teleorman cu o rată a șomajului de 9,3% sau Vaslui (9,1%), sau Dolj (8,5%) pentru a vedea că celebra epuizare a forței de muncă nu este decât lipsa locurilor de muncă în zone defavorizate, simptom al unui model economic de dezvoltare haotică și iresponsabilă social.
Merele discordiei – salariul și productivitatea
Salariul mediu net pe economie a crescut la 3256 lei în 2017, o creștere de 16% față de 2016. Clujul pare a fi în fruntea acestui top, fiind singurul județ cu salarii peste media națională, cu o rată de creștere de peste 16,6% față de 2017. A crescut și salariul minim, ajungând în 2018 la 1900 de lei brut, odată cu el crescând și numărul de angajați remunerați cu salariul minim. De pildă, la sfârșitul lui 2017, mai mult de 30% dintre contractele de muncă semnate în România erau pe salariul minim. După introducerea modificărilor codului fiscal, ponderea contractelor remunerate cu acest salariu a ajuns de 34,5% din totalul contractelor cu normă întreagă. Deși au crescut salariile minime, cele puțin peste au rămas la fel, ceea ce a și produs o egalizare la nivelul lefelor mici, dar o accentuare a inegalităților dintre cei din secțiunea inferioară a pieței muncii și puținii dintre cei de la vârf. Pe scurt, 2,8% dintre contractele din 2018 aveau un slariu de bază net peste 4900 de lei, pe când 82,8% dintre contractele individuale prevăd salarii sub 2050 de lei.
În contra unei opinii larg răspândite, la noi în țară creșterea productivității a fost mai mare decât creșterea salarială, România fiind încă o țară foarte competitivă din perspectiva prețului forței de muncă (la limite istoric de joase în peisajul european). Apoi, de la un punct încolo, stagnarea salarială devine un obstacol în calea creșterii productivității și oricum firmele deja subestimează contribuția economică reală a muncitorilor români. Numerele arată astfel: în 2017 productivitatea reală a muncii este de 136%, iar remunerarea 120%, astfel spus, productivitatea muncii a crescut cu 36% din 2010 încoace, pe când remunerarea doar cu 20%. În 2017 costul mediu total al unei ore de muncă era de 29,2 lei, iar productivitatea (valoarea adăugată produsă în medie pe oră) de 47 de lei. Pentru a pune lucrurile în context, merită menționat și că în 2016 costul mediu al unei ore de muncă în România era de 4,8 ori mai mic decât media uniunii europene. Deși productivitatea românească pe oră este la jumătatea din media UE, nu trebuie să uităm că pe oră, muncitorul român plătit de cinci ori mai puțin decât unul european, produce echivalentul valoric a jumătatea din ceea ce face în medie pe oră un salariat mediu al Uniunii. Pentru fiecare euro plătit unui muncitor român, acesta va produce o valoare adăugată de 1,68 de euro, cu 40 de cenți mai mult decât contrapartea sa europeană plătită de 5 ori mai bine și care produce pe oră o valoare adăugată de 1,28% pentru fiecare euro primit.
Acest raport nu a trecut neobservat nici de politicienii români, mai ales de către cei interesați de situația muncitorilor și de impactul social al politicilor economice. Deputatul independent de Cluj, Adrian Dohotaru ne-a declarat că folosește rapoartele realizate de Syndex în activitatea sa parlamentară:
„Cercetările arată clar că există un dezechilibru între capital și muncă raportat la PIB. O treime revine muncii în spațiul românesc față de echilibrul existent la nivelul UE. România s-a dezvoltat dezechilibrat, cu inegalități majore, cu exploatarea ieftină a forței de muncă și a resurselor naturale. Dacă nu mai vrem să migreze masiv românii, avem nevoie de schimbări majore de perspectivă asupra dezvoltării economiei și a legislației muncii. De aceea, e nevoie de forțe sociale și progresiste, așa cum nu prea sunt PSD-ul ori dreapta politică“, spune Dohotaru.
Mai mult, deputatul pregătește și o inițiativă legislativă de creștere a salariului minim pornind de la analiza coșului de consum.
„Trebuie să punem pe agenda publică dreptul salariaților de a trăi decent din muncă în România, mai ales că productivitatea muncii este mai mare în ultimii ani decât creșterea salariilor. 41% dintre contractele cu normă întreagă sunt pe salariul minim. De aceea, am propus o inițiativă legislativă semnată de colegi din opoziție dar și de la putere care prevede ca salariile minime să nu fie crescute din pix, ci în urma unei fundamentări de substanță, așa cum e un coș minim de consum. La comisia de muncă din care fac parte discutăm cu experți ca Ștefan Guga, co-autor al raportului Syndex, cu Adina Mihăilescu din partea Institutului pentru Cercetarea Calității Vieții (ICCV), cu sindicatele și parlamentari care este cea mai bună structură a coșului pentru a corela salariul minim cu un nivel de viață satisfăcător. Structura veche a coșului nu mai este actuală“, a declarat deputatul.
Cea de-a doua inițiativă anunțată de deputatul clujean este și aceea a unei noi legi a Dialogului Social:
„De asemenea, co-inițiez, cu sprijinul a patru confederații sindicale, un nou proiect legislativ privind Dialogul Social. O nouă lege a Dialogului Social trebuie să dea șansa angajaților asociați în sindicate să negocieze colectiv contracte de muncă pentru a impulsiona creșterea salariilor. Trebuie să instituim obligativitatea, ca în alte țări, să avem reprezentanți ai sindicatelor în consiliile de administrație ca să negocieze în interesul angajaților. Proiectul nostru prevede înlesnirea condițiilor în care înființezi un sindicat. La 15 membri cât prevede legea actuală e foarte dificil să faci un sindicat în condițiile în care 92.5% din firme au sub 15 angajați. Scădem pragul de reprezentativitate la 35% pentru negocieri colective cu capitalul, conform recomandărilor Organizației Mondiale a Muncii. Cum 8 din 10 români au salariul net sub 2100 e vital să reintroducem negocierile colective, așa cum am prevăzut obligația negocierilor colective pentru firmele sub 10 angajați. Ca transformările acestea de substanță să se întâmple agenda publică trebuie să fie ocupată și de alte teme în afara referendumului sau corupția“, a adăugat Adrian Dohotaru.