O obsesie stranie pentru eşec

Un lucru se ştie despre alianţele la guvernarea României. Dacă aritmetica parlamentară le permite, ele se fac. Şi nu durează mult până se reconfigurează sau se desfac de-a dreptul.

Istoria celor 30 de ani când în cea mai mare parte a timpului s-a guvernat în alianţă ar fi putut stârni interesul pentru profesionalizarea actului negocierii politice. Privind la ce se întâmplă în acum, vedem că partidele şi oamenii politici au ignorat această necesitate.

Impasul instalat în negocierile pentru formarea guvernului de dreapta are elementele lui de particularitate. Dar ele doar se inserează într-un puzzle al puterii care nu a putut fi completat nici în trecut.

Pare o fatalitate în politica românească incapacitatea preşedinţilor şi a partidelor de a forma alianţe la guvernare care să funcţioneze pe termen lung.

De la Iliescu, în primul mandat, la Constantinescu şi Băsescu, ajungând la Iohannis, toţi preşedinţii au vrut guvernele lor şi la nevoie au ocolit legile sau Constituţia pentru a le avea. Maşinaţiunile lui Traian Băsescu şi implicaţiile partizane ale lui Klaus Iohannis sunt mai recente şi mai bine păstrate în memorie. Mai puţini însă îşi amintesc că preşedintele Constantinescu a schimbat legea pentru a-l pune premier pe Victor Ciorbea, fără ca el să demisioneze din funcţia de primar. Tot el a forţat demiterea lui Radu Vasile la numai câteva zile după ce guvernul obţinuse un succes important prin deschiderea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană.

Memoriile acestuia, deşi scrise cu amărăciune, chiar cu ranchiună, sunt de studiat de către cei care nu vor să repete eşecul alianţei CDR-PD-UDMR. Peste ani, Radu Vasile, în „Cursa pe contrasens”, reflecta la eroarea făcută chiar în momentul constituirii alianţei de guvernare.

„După moartea lui, (Corneliu Coposu, n.r.) ierarhia a fost tulburată de intervenţia lui Constantinescu, care a strecurat în PNŢCD acest cal troian care a fost Ciorbea. Numai că nu poţi peste noapte să aduci un om într-un partid şi să le spui celorlalţi: «Iată liderul vostru! Urmaţi-l!». Așa ceva nu se întâmplă decât în armată, dar într-un partid, adică într-un grup în care autoritatea se câştigă prin dispută directă şi ciocniri făţişe, iar nu prin grade acordate prin ordin, implantarea unui lider va fi urmată de respingerea firească a acestuia”.

O lectură a acestor rânduri l-ar fi ajutat pe preşedintele Iohannis să fie mai precaut înainte de a-l propune intempestiv ca premier şi om care să umple presupusul gol de putere din PNL pe generalul Nicolae Ciucă. Descumpănit de respingerea cavsiunanimă a ideii ca un militar proaspăt pensionat să ia conducerea unui guvern civil, preşedintele pare să fi rămas fără soluţii.

Adăugându-se calculului greşit al preşedintelui, gâlceava publică dintre partidele viitoarei coaliţii, mai populiste acum decât în campanie (iată că se poate), alianţa de dreapta păşeşte pe un drum care se îngustează, după avântul prudent al primelor zile.

Mulţumită contextului, această alianţă se va face până la urmă. În schimb, perspectiva ca ea să aducă o reformă în administrarea treburilor ţării se estompează. Sunt tot mai puţini cei care cred că ea va fi eficientă, nonconflictuală şi de durată.

Atunci când se va vedea tabloul real şi grav al situaţiei epidemiologice după revenirea la testarea corectă, presiunea opiniei publice va creşte ca partidele să ajungă la o înţelegere grabnică. Iar nominalizarea de către preşedinte a unui premier, cu promisiunea că guvernul va putea astfel acţiona pentru a controla pandemia, va plasa iremediabil partidele în defensivă.

Depinde însă şi de calitatea alegerii preşedintelui. Domnul Iohannis nu este obişnuit să inoveze şi ar putea persista în numirea generalului Ciucă, alimentând astfel angoasa liberalilor şi neîncrederea în instinctele sale democratice. Chiar şi în societatea americană, unde întâlneşti un cult pentru armată, funcţia de Secretar al Apărării necesită o aprobare specială din partea Senatului pentru a fi încredinţată unui militar trecut în rezervă de mai puţin de patru ani.

O nominalizare curajoasă ar fi cea a unei personalităţi neînregistrate politic, cu valori de dreapta şi coloană vertebrală, care să nu constituie o ameninţare pentru ierarhia partidelor şi să fie capabilă să construiască încrederea între partenerii politici şi între guvern şi populaţie. Într-o situaţie asemănătoare, Emil Constantinescu a ales a treia oară mai înţelept, prea târziu însă ca să-şi salveze cariera politică.

Probabil că, în contextul actual, când tensiunea se acumulează, nicio variantă de prim-ministru nu e nemaipomenită, poate nici bună. În schimb, faţă de ce s-a discutat până acum, se poate cu siguranţă mai bine.

Problema este la preşedinte, dacă va putea opta să aleagă în afara constrângerilor politice şi va putea să renunţe temporar la obsesia legată de controlul guvernului şi al PNL.

Deocamdată, balanţa nu înclină în favoarea raţiunii. Totuşi, este încurajator faptul că preşedintele pare a renunţa să mai arate cu degetul vinovaţi pentru situaţia actuală şi a deschis protocolar graniţele dialogului cu partidul câştigător al alegerilor.