Politica externă a Uniunii Europene: un nou început, o nouă deziluzie la orizont

Valentin Naumescu, diplomat, profesor

Federica Mogherini este aşadar noul „ministru de externe” al Uniunii Europene. Viaţa politică nu şi-a început-o cu o opţiune prea inspirată (dar se vede că a continuat cu bune rezultate mai târziu), aderând la mişcarea comunistă italiană exact atunci când naţiunile din Centrul şi Estul Europei se pregăteau să demoleze regimurile comuniste şi să se elibereze. Dar Federica nu s-a pierdut cu firea şi şi-a găsit repede un alt drum în politică, mai bun decât comunismul.

Deci, despre cine vorbim? Între 1988-1991, ca adolescentă animată de idealuri marxiste, viitoarea purtătoare a demnităţii de Înalt Reprezentant pentru Politică Externă şi de Securitate al Uniunii Europene a fost (ce ironie a istoriei!) membră a organizaţiei Tineretului Comunist Italian. După desfiinţarea partidului comunist din peninsulă, în 1991, a devenit, cum altfel?, social-democrată. Prin poziţia suplimentară de vicepreşedinte al noii Comisii Juncker, fostul ministru de externe al Italiei devine astfel, la doar 41 de ani, reprezentantul Partidului Socialist European cu cea mai înaltă funcţie în executivul Uniunii. Cine nu are umor, mai bine să nu citească fraza următoare, dar nu mă pot abţine să nu remarc că, pentru un comunist adevărat, a ajunge în cele din urmă „comisar al poporului” nu poate fi decât împlinirea supremului vis leninist.

O singură observaţie am de făcut aici, în rest nu ne ocupăm de trecutul politicienilor: dacă pentru tinerii comunişti şi carierişti de succes din Estul Europei apartenenţa la mişcarea comunistă putea fi, eventual (dar nu sunt sigur) scuzată prin „constrângerile sistemului”, în Occident a fi comunist era fără îndoială o opţiune sinceră, liber asumată.

Dar să nu fim aşa de exigenţi dintru început cu tânăra şefă a diplomaţiei europene. În fond, şi fostul preşedinte al Comisiei, Manuel Barroso, a intrat în anii ‘70 în politica portugheză ca activist comunist, agitator al mişcării muncitoreşti, şi a încheiat, aşa cum ştim, ca simpatic lider politic al capitalismului şi democraţiilor europene, timp de zece ani. Europa noastră este, iată, plină de neprevăzut, de oameni care se adaptează contextelor, de dinamici ideologice nebănuite. Poate de aceea ne şi ocupă atât de mult timp politica bătrânului continent. Să salutăm aşadar, închizând paranteza, tinereţea doamnei comisar şi să-i dorim succes, cu respectul cuvenit înaltei demnităţi primite.

Când am formulat, încă din titlu, rezerve cu privire la perspectiva unei politici externe puternice, coerente, eficiente şi performante a Uniunii Europene în legislatura abia începută (2014-2019), nu am avut deloc în vedere opţiunile ideologice socialiste ale Înaltului Reprezentant, diferite de cele ale majorităţii guvernelor de centru-dreapta ale Uniunii, ale majorităţii din Parlamentul European şi, implicit, de cele ale preşedinţilor Comisiei şi Consiliului, respectiv Juncker şi Tusk, membri ai PPE. Să spunem că aceste lucruri contează mai puţin în politica externă decât în politicile economice sau sociale. Cred, fără ironie, că nu aceste convingeri de stânga (dacă există cu adevărat) vor constitui principalul impediment, şi nu din acest motiv va eşua noua politică externă a Bruxelles-ului, la fel cum a eşuat în fond şi cea recent încheiată, a baronesei Catherine Ashton. Adevăratele motive, în opinia mea, le voi prezenta la sfârşitul analizei.

Problemele politicii externe şi de securitate comune sunt vechi, structurale, insolubile în actualul cadru al tratatelor şi al inter-guvernamentalismului, şi ţin de modul în care este construită Uniunea Europeană, de mecanismele ei interne. 28 de state suverane, diferite ca specific, tradiţii şi interese politico-economice, vor articula întotdeauna cu greu o politică externă unică şi puternică. Le-a fost greu şi când erau doar şase. De Gaulle i-a învăţat pe europeni să nu-şi facă iluzii identitare prea mari: cele naţionale vor prevala mereu, împreună cu interesele care le definesc. Britanicii fac acelaşi joc de la Thatcher încoace, iau de la Uniunea Europeană numai ce este bine pentru ei şi resping costurile. Germanii au fost, din această perspectivă, cei mai inteligenţi dintre marile puteri europene, fiindcă au pus Uniunea să meargă în acelaşi sens cu ei şi să le maximizeze interesele economice. Toţi ceilalţi parcă luptă să reducă impactul Bruxelles-ului asupra politicii naţionale, doar Berlinul suflă în aceeaşi direcţie, pentru că direcţia a fost până acum bună pentru Germania.

Provocările vor fi multe şi imposibil de trecut în formula actuală de organizare, decizie şi reprezentare. Relaţia cu Rusia lui Vladimir Putin, de exemplu, va rămâne una din pietrele de încercare, atâta vreme cât mizele economice ale acestei relaţii dar şi istoriile bilaterale în raport cu Moscova sunt extrem de diferite, de la ţară la ţară. Rezultatul? Ca de obicei când nu reuşeşti să ai o bază largă de consens, te limitezi la declaraţii de principiu cu caracter general, la poziţii slabe, şterse (singurele care pot „acoperi” cel mai mare numitor comun între viziunile de regulă neconvergente ale guvernelor naţionale, fără să supere pe nimeni în mod deosebit dar nesatisfăcând pe nimeni cu adevărat), în fine, pierzându-se printre vocile puternice şi clare ale marilor capitale ale lumii. Aceasta este politica externă a Uniunii Europene.

Tratatul de la Lisabona (intrat în vigoare la 1 decembrie 2009) a încercat, dar nu a reuşit decât în mică parte, să rezolve vulnerabilităţile Uniunii în ceea ce priveşte „vocea unică” şi mai ales decizia de politică externă. Serviciul European de Acţiune Externă, aşa-zisa diplomaţie europeană, s-a transformat în numai patru ani de la înfiinţare într-o complicată maşinărie birocratică, un fel de primărie cu diplomaţi, oferind nimic altceva decât satisfacţii financiare grase funcţionarilor îngropaţi în dosare, raportări şi formularistică. Mă număr, mai degrabă, printre cei care continuă să creadă că o politică externă autentică (în sensul de atitudine, de strategie, de linii de acţiune) vor avea pe mai departe doar Londra, Berlinul, Parisul, Varşovia etc., nicidecum Bruxelles-ul. Iar când va avea şi Bruxelles-ul o poziţie proprie inteligibilă, aceasta va fi negreşit reflectarea (atenuată de compromisuri) a politicilor externe ale grupului de ţări dominante de la masa deciziilor, gravitând în jurul Germaniei sau Franţei. Fără ca aceasta să însemne sublimarea totală a politicilor externe naţionale ale statelor membre. Teoretic, nu mai este chiar de actualitate dilema de manual de relaţii internaţionale a lui Henry Kissinger din anii 70, în care demnitarul american întreba „când vreau să vorbesc cu Europa, pe cine sun?”, dar dacă acum Federica Mogherini îi va răspunde lui Kissinger, dialogul, ne imaginăm, nu poate fi decât unul spumos. Din păcate sau din fericire (vă las pe fiecare să apreciaţi), statele naţionale din Uniunea Europeană vor continua să fie, pentru puteri precum Statele Unite, China, Rusia etc. principalii interlocutori, multă vreme de acum înainte.

„Trăim în vremuri foarte dificile”, şi-a început, altminteri corect, Federica Mogherini intervenţia la audierea în faţa parlamentarilor europeni. Ulterior a menţionat criza din Ucraina, Statul Islamic, Siria şi Irakul, Ebola etc. Întrebările cele mai insistente au vizat relaţia cu Rusia, dat fiind că ex-ministrul de externe al Italiei a dat semne în trecut că ar fi foarte tentată de o calmare a dialogului cu Moscova, de reechilibrarea balanţei. Nici acum lucrurile nu au stat altfel. „Va trebui să facem o reevaluare a relaţiilor cu Rusia în termen de cinci ani”, a declarat eliptic „ministrul de externe” european, acest lucru putând însemna diferite atitudini viitoare: fie acceptarea faptului că în următorii ani din mandatele lui Putin nu prea sunt multe de sperat, fie că peste cinci ani lucrurile vor sta mult mai bine decât în prezent, fie că cere Parlamentului European şi opiniei publice un termen de graţie de cinci ani pentru a fi evaluată performanţa politicii externe cu privire la Rusia, fie că va face tot posibilul pentru ca relaţia cu Rusia să se amelioreze în termenul amintit etc. Teoretic, toate sunt variante plauzibile şi în acelaşi timp niciuna nu spune ceva concret despre soluţiile Înaltului Reprezentant la problema relaţiei cu Rusia. Vor continua sancţiunile? Le va înăspri sau le va atenua? Va căuta să asume un rol central al Uniunii Europene în soluţionarea crizei sau se va distanţa cu discreţie de conflictul din estul Ucrainei? Ce se va întâmpla cu programul semi-ratat al Parteneriatului Estic, lansat în 2009 de suedezul Bildt şi polonezul Sikorski, doi miniştri de externe foarte experimentaţi, ambii ieşiţi pentru moment din scena diplomaţiei europene? Cum va evolua relaţia cu Statele Unite? Dar, mai ales, chiar depind aceste lucruri de Înaltul Reprezentant pentru Politică Externă, sau acest demnitar va rămâne în continuare doar purtătorul de cuvânt al compromisurilor rezultate din negocierile guvernelor naţionale?

Aşa cum am promis pentru finalul articolului, să vedem motivele care vor menţine, în opinia mea, o politică externă slabă, atenuată, la nivelul Bruxelles-ului. Limitările politicii externe a Uniunii Europene vor veni aşadar, ca şi până acum, din mai multe direcţii, din mai multe tipuri de problematici (unele rezolvabile pe termen mediu, altele nu) printre care:

–        inexistenţa unui Tratat Constituţional al Uniunii Europene bazat pe conceptul federal, care să transfere cvasi-complet competenţele de politică externă la Bruxelles (nerezolvabilă la orizontul generaţiei noastre, aproape că nici nu mai are sens să fie pusă în discuţie);

–        scăderea sentimentului pro-european la cote sub 50% în aproape jumătate din ţările membre (poate varia în viitor foarte mult, în funcţie de gradul de satisfacţie economico-socială);

–        euroscepticismul Londrei şi ameninţarea părăsirii Uniunii Europene;

–        miza economică mare a Berlinului în relaţia cu Moscova;

–        dependenţa energetică semnificativă a multor state din Europa Centrală şi de Sud de importul de hidrocarburi;

–        intrarea Chinei în sectoare-cheie ale economiei unor state central-europene;

–        dorinţa Parisului de a plusa şi recupera prin exerciţii de autoritate simbolică în politica externă (vezi cererea de suspendare sau modificare a Acordului Schengen) pierderea forţei sale economice interne şi a credibilităţii clasei sale politice.

–        sensibilitatea diferită a statelor europene faţă de relaţia transatlantică, cu existenţa unor ţări ferm „atlantiste” şi a unora predominant „euro-gaulliste”;

–        capacitatea tot mai mare a Varşoviei de a se impune ca putere regională şi de a contrabalansa influenţa tradiţională a statelor occidentale (vezi desemnarea fostului premier polonez Donald Tusk în poziţia de preşedinte al Consiliului European), cu introducerea unor teme specifice sau blocarea altora, un fapt bun în principiu, pentru întărirea statutului noilor membri ai Uniunii, dar care va duce la lărgirea „primului cerc” al decidenţilor şi la disiparea mai mare a puterii reale la masa deciziilor;

–        ascensiunea populismului într-o serie întreagă de democraţii europene (Franţa, Marea Britanie, Italia, Ungaria, Grecia, Suedia etc.), cu impact asupra deciziilor de politică externă ale acelor guverne;

–        climatul economic încă fragil al Uniunii Europene, cu riscul revenirii recesiunii economice;

–        derapajul politic „iliberal” al Budapestei;

–        dependenţa masivă a Sofiei de resursele şi piaţa Rusiei;

–        vulnerabilitatea statelor baltice, cu importante minorităţi etnice ruse;

–        creşterea comunităţilor musulmane în vestul Europei, cu grade diferite de integrare socio-culturală şi politică;

–        reapariţia anti-semitismului în Europa;

–        fluxurile migratorii interne şi externe, care afectează echilibrele societale;

–        şomajul accentuat din unele state, care va fi o frână socială şi politică pentru creşterea cheltuielilor militare şi de securitate, pentru asigurarea celor 2% din buget pentru Armată (decizie NATO recentă), sau pentru asumarea unor intervenţii costisitoare în afara Uniunii Europene.

Acestea sunt doar câteva din motivele pentru care cred că nici legislatura 2014-2019 nu va aduce un reviriment al politicii externe a Uniunii Europene şi nu va transforma Uniunea, în ansamblul ei, într-un mare actor pe scena politicii internaţionale. Sunt multe, sunt puţine, doamnă Federica Mogherini? Succes!


Publicitate

Postaţi un comentariu