Pe o uliță colbuită…

Text de Septimiu Moga

Satul românesc de astăzi este departe de imaginea sa idilică, prezentată în poveștile de odinioară; veșnicia aceea născută la sat pare că a început să îmbătrânească. Vechile ulițe ce odinioară erau înviorate de glasurile copiilor, de pasul încet al cornutelor venind dinspre islaz, astăzi sunt tăcute și pustii. Arareori, câte un bătrân sprijinit de un baston se pierde pe cărările colbuite, printre casele crăpate și bolnave de uitare. Școala este pustie. Acolo, în acel locaș se nășteau primele silabe ale poeților, acolo se tălmăceau primele mistere ale filozofiilor universale și primele socoteli ale drumului spre infinitul astral. Doar la biserică în zilele de sărbătoare sau de pomenirea morților bat clopotele ca un plâns al firii. Acea cruce sfințită de părinții ctitori strălucește ca un semn al credinței în credință, ca un credit dat de veșnicie timpului pierdut.

Și totuși, potrivit statisticilor oficiale, aproape 43 la sută din populația țării locuiește azi la sat. În urmă cu trei decenii, ponderea populației satelor era doar cu puțin mai mare, 46 la sută. În acea vreme, agricultura, principala ocupație a satelor noastre, dădea 19% din produsul intern brut al țării, dar azi satul mai dă de abia a douăzeci și cincea parte a producției națiunii. Este oare satul sleit? Și-a pierdut oare el vigoarea de acum un secol când satul dădea două treimi din valoarea adăugată brută a României sau orașul și-a câștigat în timp întâietatea?

Este greu de spus. Virgil Madgearu atenționa în urmă cu aproape nouă decenii de pericolul suprapopulației de la sat, populație, care încă de pe atunci se confrunta cu riscul pauperizării. Numeroase pariuri au fost făcute de-a lungul ultimului secol cu agricultura țării, dar de fapt, atât azi ca și în veacul de singurătate ce a trecut peste izvorul veșniciei lui Blaga, se află la voia vremii și a sorții.

Reforma agrară a găsit țăranul român nepregătit, cu prea puțină știință de carte să facă față marii provocări și prea puțină știință în afaceri. La fel de nepregătit a fost însă și statul și visătoarele partide politice, care parcă s-au îmbătat de mituri și au uitat de sărăcia acestor oameni, de nevoile lor și ale copiilor lor. Au constituit comisii, case de credit rural și cooperatist, institute de analiză și cercetare care de abia le-au dat câteva sute de milioane de lei, dar singurii care s-au ajutat au fost tot micii gospodari, bine chibzuiți adunați în mici bănci populare, care au scos peste 20 de miliarde de lei și la dobânzi bune. Pentru a putea lucra mai bine pământul, pentru a putea croi un rost mai bun copiilor, țăranul s-a împrumutat din ce în ce mai mult, iar dobânda adunată au adăugat-o creditului și tot așa an de an, până când prețurile produselor lor au scăzut la o treime de la un an la altul și atunci s-au văzut în fața perspectivei de a-și pierde tot avutul. Mihail Manoilescu argumenta că dobânda devenise mai împovărătoare decât renta plătită boierilor sau grofilor.

Noroiul de pe ghetele scorojite ale țăranului debitor nu îl făceau de încredere; staulele miroseau prea tare, acoperind mirosul de mosc al parfumurilor bancherilor ferchezuiți de la oraș. Băncile pe care tot țăranul român le-a constituit l-au refuzat, aruncând tot potul banilor economisiți pe cartea participaților în industrii, în activități comerciale speculative și în credite acordate unor înșelători de profesie. Pentru sămânța ce rodește din pământ nu mai erau bani, iar semințele doctrinelor și ideologiilor ce se scriau cu asiduitate erau sterpe, dar periculoase prin iluziile ce le creau. George Strat, fost profesor al Universității Clujene și ministru, arăta în 1934 că orașul era nu numai o tentație, ci arăta că, în cultura urbană, se clădeau „marile tradițiuni de cultură și civilizație” acesta era „vatră de căldură și lumină pentru națiune; laboratorul în care se frământă marile curente și idei, bastionul în care se concentrează luptătorii dezinteresați pentru libertatea politică și socială, individualitățile în care se încoronează valorile intelectuale, sentimentul mândriei, al independenței civice și al demnității omenești”.

Sărăcirea satului și diferențialele de natalitate puteau crea un exod al populației spre orașul lovit de flagelul „sterilității voluntare” , acel gol urma să fie ocupat „din primul moment, și fără o prea severă și îndelungată selecțiune de o întreagă lume de dezrădăcinați ai mediului rural, care vor pune în primejdie, tocmai din pricina rapidei lor ascensiuni, atâtea dintre valorile tradiționale în ordinea morală și intelectuală – rezultat al unei îndelungate și necesare evoluțiuni”.

Se cunosc rezultatele experimentelor fasciste și comuniste, care au afectat nu doar Europa, dar și satul românesc, acele uragane ale căror victime au fost tot fiii satelor uitate, au lăsat cicatrici adânci în lumea rurală, în lumea urbană și în psihologia poporului nostru. La fel cu tezaurele au plecat de pe aceste pământuri, fiii satului românesc colindă azi lumea în căutarea unei iluzorii prosperități, rămânând în sat doar o cifră impersonală, dar păstrată în statistici ca o dulce amintire. Orașul în infatuarea sa nu mai are loc de fiii satului, forța sa de atracție e mult prea slabă, dar slăbiciunea nu e recunoscută ca o vulnerabilitate De aceea asistăm azi la un exod de proporții biblice, aproape doi din zece români pleacă din țară. Ei nu caută niciun El Dorado, ci doar o pâine mai albă și câțiva euro în plus. Mulți dintre ei nu se mai întorc, mulți dintre ei își pierd și credința și poate și ființa națională. Satul va rămâne gol și de sărbătoare. Pe prispa unei case vechi, o bătrână după ce a privit îndelung spre zare, spre ulița colbuită, își îndreaptă privirea spre pământ și rostește ca pe o litanie versurile tălmăcitorului lui Dante:
„Aș mai trăi o viață.
E dus, și voi muri dorind
Să-l văd o dată-n față.
Așa vrea poate Dumnezeu,
Așa mi-e datul sorții,
Să n-am eu pe băiatul meu
La cap, în ceasul morții!”