Partea moartă a învățământului miroase a covrigi calzi

Foto: Dan Bodea

După primii pași în clădirea laboratoarelor de la Colegiul Tehnic „Raluca Ripan” te izbește un miros dumnezeiesc de covrigi proaspeți și saleuri. În laboratoare, mirosul este mai puternic. Când însă mireasma de aluat proaspăt copt se risipește, la iveală iese o realitate de speriat: ne aflăm într-un liceu tehnologic, echivalentul unei insule a condamnaților pe care copiii ce și-ar dori să fie oriunde altundeva „luptă” cu profesori bine pregătiți, dar rămași fără argumente în fața unei generații care nu crede că din munca fizică se mai poate trăi în România.

Cu halat și bonetă, un elev scoate tacticos din cuptor o tavă plină cu covrigi aburinzi. Pe masa de lângă, colegele lui modelează aluatul pentru saleuri. E o oră de curs la Colegiul Tehnic „Raluca Ripan”, unul dintre multele licee tehnologice despre care auzim de fiecare dată când se vorbește despre rezultatele la BAC, iar jurnaliștii întreabă „Unde a fost procentul de promovare sub 10%”.

Decăderea și parastasul învățământului

Când, pe rând, școlile profesionale au devenit școli de arte și meserii, iar apoi licee tehnologice, ideea de școală profesională a devenit o struțo-cămilă în cel mai pur sens al expresiei. Dacă înainte de toate modificările era evident ce se întâmplă cu elevi de clasa a 8-a care nu au medii mai mari de 6, acum toată lumea intră la liceu. Doar că cei care, de exemplu, la evaluarea națională sunt notați cu 2, vor merge inevitabil la un liceu tehnologic. Astfel, fostele școli profesionale au devenit adevărate cimitire ale învățământului, în care elevi nu prea interesați de școală fac totuși un liceu și, chiar dacă nu au ales asta, învață oarecum o meserie.

„Acum câțiva ani, <<Raluca Ripan>> era un liceu de la care se mergea la facultate. Dar când nu s-a mai dat examen de admitere, ceva s-a rupt. Atât părinții cât și elevii, într-o anumită perioadă, voiau cu orice preț liceu. Noi avem ideea că dacă ajungi la o școală profesională, ți-ai ratat viața. Acum și școlile profesionale sunt licee tehnologice care scot tehnicieni în tot felul de domenii. Tehnicienii sunt ceva între și până la urmă și facultățile scot tehnicieni. Nu sunt nici muncitori, nici ingineri”, explică profesoara Alina Preoteasa.

Problemele încep de foarte jos. De exemplu, mulți dintre copiii care ajung la majoritatea liceelor tehnologice nu știu să citească. Surprinzător poate, mai ales că vorbim despre elevi care mai au doi-trei ani până să voteze, dar totuși real. La acest liceu învață aproximativ 300 de elevi. Când îi întrebi pe profesori ce pot face în aceste condiții, cifrele lor par deja optimiste, ținând seama și de context.

„Dacă reușim ca 20% dintre elevi să facă ceva, e o performanță. Nici eu, ca elevă, nu am vrut să vin aici. Dar am venit și oamenii bine pregătiți de aici mi-au schimbat opinia și au făcut în așa fel încât să îmi placă și mai apoi asta m-a determinat și pe mine să îmi doresc să predau aici. E o diferență mare între generații. Cei care au acum 50 de ani nu ar fi mers la facultate pentru că nu se simțeau pregătiţi, iar cei de acum se simt pregătiți și când nu sunt. Acum am elevi care nu știu să citească. Aveam o clasă, le-am dat un manual de tehnologie și o fetiță a izbucnit în plâns  pentru că nu știa să citească. În plus, munca pare umilitoare atât pentru copii, cât și pentru părinții, care nu pot înțelege că, poate, copilul lor nu o să fie doctor sau profesor”, explică Alina Preoteasa.

„Dar ce rost are?”

Foto: Dan Bodea

Foto: Dan Bodea

În vremuri  de dată foarte recentă, în rândul familiilor ce aveau copii în școala generală, perspectiva unei școli profesionale era echivalentă cel puțin cu ratarea viitorului celui mic. Pe lângă această mentalitate păguboasă au apărut și facultățile, cu a lor vânătoare de studenți. Practic, era necesar să fie oameni în universități și nici un preț nu a fost prea mare. Nici măcar prețul plătit de cei care, astăzi, sunt liceeni cu forța în colegii în care învață meserii în care nu cred, chiar dacă școala face eforturi, atât cât poate.

„E foarte greu să le explici copiilor că din astfel de meserii se poate trăi. Eu aproape mi-am pierdut orice argument pe tema asta. Totul ține de trend. Acum de exemplu, când sunt foarte multe concursuri de gătit, toți vor și cred că o să ajungă acolo. Nici ei și nici părinții nu înțeleg că noi, aici, nu așa ceva facem. Noi facem covrigi și e doar un noroc că îi facem, pentru că alte școli nu au nici măcar dotările pe care le avem noi. Și perspectivele nu sunt îmbucurătoare. Nu există interes. E și o problemă socială aici. Familiile nu sunt interesate de ce fac acești copii și e cu atât mai grav pentru cei care nu au familii sau provin din familii dezbinate. Sunt părinții care niciodată nu au venit la școala unde învață copilul lor”, explică profesoara Doina Tripon.

Cum a găsit sistemul de cuviință să îi motiveze pe copii? Cu o subvenție de 200 de lei penturu fiecare elev care urmează cursurile unui liceu tehnologic. Ca și cum asta ar fi un soi de handicap, iar elevii sunt astfel răsplătiți pentru curajul lor de a merge la școală. Între timp, elevii de la liceele tehnologice nu reușesc să își ia BAC-ul, iar cercul vicios este mai complicat decât pare. Cert este doar că toată lumea pierde. Cum 10 clase sunt obligatorii iar profesorii sunt dați afară dacă lasă repetente clase întregi de elevi, se ajunge la o situație ciudată.

„Plata noastră se face per elev. Poate dintr-o clasă la care predau, mai mult de jumătate ar merita să fie lăsați repetenți. Pentru mine, ca profesor, asta ar însemna că o să fiu dat afară. Dar dincolo de asta, pe ei îi ajută? Dacă elevul abandonează școala, toată viața o să fie cel mult un muncitor necalificat până când se deșteaptă și face cursuri de calificare. Dar aceste probleme vin din faptul că munca este o rușine. Ca ucenic începi foarte de jos, poate măturând, și apoi avansezi. Dar copiii nu concep așa ceva. Degradarea generațiilor se vede foarte bine, mai ales din perspectiva noastră. Nu ne așteptam să ajungem în acest stadiu. Noi avem o responsabilitate foarte mare. Îi formăm aici. Vin copii care nu au noțiuni elementare de igienă și noi, profesorii, de aici începem cu educația. Cu astfel de copii lucrăm noi în fiecare zi, dar e necesar, pentru că nu îi putem trimite așa pe piața muncii. Le facem analize și avem grijă la igiena lor pentru că, vedeți, noi facem aici produse pe care noi le mâncăm. Trebuie să ne gândim la ceilalți elevi și în primul rând mă gândesc la mine, pentru că și eu mănânc covrigii ăștia. Acești copii vor face mai departe cuiva mâncare și vor avea clienți de care noi, profesorii, suntem responsabili”, explică Alina Preoteasa.

Între timp, covrigii ies din cuptor. Mirosul este minunat, iar la geam stau alți elevi care așteaptă să cumpere, căci așa se asigură fonduri pentru cumpărarea materiei prime cu care elevii învață la ore. Însă mirosul de patiserie proaspătă dispare și realitatea este mai crudă decât aluatul modelat de elevi: cei mai mulți dintre acești copii sunt condamnați să facă ceva ce nici măcar nu au ales să facă.

Urmăriți o galerie foto realizată de Dan Bodea.

Articole pe aceeași temă: 

Şcolile profesionale cresc precum voinicul din poveste

Repornirea învățământului profesional – o mare provocare

Clujul caută meseriaşi! Salarii de 1.000 de euro!

Lipsa școlilor profesionale afectează mult piața muncii

Buni la teorie, codași la practică


Publicitate

1 Comentariu

  1. Murphy spune:

    cunosc destui meseriasi care castiga cat 5 profesori la un loc; e drept, insa, ca muncesc de le sar nasturii, nu belengheresc vremea pe net

Postaţi un comentariu