„U” a rămas fără „suflet”

„Plec totuşi împăcată pentru că las în urma mea meciuri pe care nu le voi uita nici eu şi sigur nici lumea care a fost lângă echipă. Din păcate nu există pădure fără uscături, am observat cu regret că au fost şi persoane care nu au ştiut să aprecieze ceea ce am făcut eu pentru club, pentru Cluj, pentru sport”, Mihaela Ani Senocico, fostul căpitan al echipei ”U” Alexandrion Cluj. / Foto: Dan Bodea.

Handbalul feminin clujean a dat de-a lungul anilor „nume de poveste”. S-ar putea scrie cărţi despre jucătoarele care au fost şlefuite în spiritul universitar. Azi însă, vom face referire doar la două dintre exemple. Criza în care se află fost triplă vicecampioană a României se adânceşte cu zi ce trece, iar transformarea care se caută poate fi una de succes însă, există şi reversul medaliei. Oficialii echipei ”U” Alexandrion au decis să facă o mutare „de imagine”, dar numai timpul va demonstra dacă a fost o iniţiativă inspirată, sau dimpotrivă o gafă de proporţii. Mihaela Ani Senocico a fost „inima” Universităţii, căpitanul care şi-a pus în joc sănătatea ei şi a copilului ce-l purta în pântec, sportivul care a intrat în teren cu vertebrele coloanei făcute praf, totul pentru ”U”. Seno, aşa cum este alintată de toţi fanii sportului clujean, a plecat de la Universitatea. Pentru a suplini o pierdere ce nu poate fi cuantificată în bani, un alt nume de referinţă a fost adus la echipă. Carmen Amariei, una dintre cele mai mari handbaliste pe care Clujul a dat-o Europei, este noul antrenor.

O viață în alb și negru

Diferența dintre Seno și oricare altă handbalistă de renume, care a evoluat la Universitatea, este atașamentul ei pentru echipa universitară. Practic, cu o mică excepție când a ales să evolueze o jumătate de an în Danemarca, Mihaela Ani Senocico a îmbrăcat doar triocul alb și negru. Conducătoarea de joc, așa cum o arată și poziția din teren, a fost liderul a generații de handbaliste care s/au format la Cluj, a fost vreme de 13 ani sufletul echipei care a obținut cele mai mari performanțe din ultimii 25 de ani la nivel de echipă sportivă din Cluj-Napoca. A fost în teren și atunci când echipa se lupta să evite retrogradarea, și atunci când imnul Ligii Campionilor a răsunat, trei ani la rând, în Sala Sporturilor ”Horia Demian”.

3 sezoane al rând a evoluat ”U” Jolidon în Liga Campionilor, cu Mihaela Ani Senocico în teren

Căutând în statistici putem afla cu exactitate numărul de meciuri oficiale, dar să-i numărăm golurile marcate ar fi un exercițiu de rabdare aproape inuman. Dăruirea și tenatitatea ei sunt inspiraționale pentru orice sportiv care își alege un model demn de urmat. Seno a fost omul pentru care termenul ”nu pot / nu putem” a fost șters din vocabular. Nu există adversar în România care să nu fi aplaudat, la scenă deschisă, sau pe ascuns, momentele de magie din teren, execuțiile care au întors de atâtea ori soarta unui meci. Suporterii se ridicau în picioare în momentul în care Mihaela pătrundea pe teren, iar numele ei scandat din mii de piepturi îi va bântui multă vreme de acum înainte pe cei care au decis, prin faptele lor, să o înlăture. Nu doar Universitatea a pierdut un jucător uriaș, ci sportul clujean a rămas fără un simbol. Dintre multele momente pe care am putea să le evocăm, vom aminti doar unul care însă, valorează cât toată istoria echipei atât de dragi ei. În 2009 căpitanul echipei ”U” Jolidon la acea vreme, era însărcinată, dar a continuat să se pregătească și să intre în teren pentru a-și ajuta echipa care trecea printr-un moment dificil, fiind foarte aproape să retrogradeze în divizia secundă. Loviturile primite au întărit-o, iar ambiția de a fi alături de colegele ei în teren a fost determinantă într-o campanie ce putea schimba cursul istoric al Universității. Nici măcar indicațiile medicilor nu au putut să o convingă să-și ducă în liniște sarcina. Cu copilul în pântece Mihaela s-a jertift pentru ”U”. O retrogradare ar fi schimbat radical planurile conducătorilor, multe jucătoare și antrenorul Gheorghe Covaciu ar fi plecat. Seno însă, a strâns din dinți, a marcat gol după gol, iar la final s-a bucurat alături de echipă, obiectivul era îndeplinit. Era totodată începutul celei mai glorioase perioade a ”studentelor” ce aveau să cucerească de trei ori la rând medaliile de argint, într-o dispută inegală cu fosta mare echipă Oltchim Râmnicu Vâlcea. ”Doctorul mi-a zis foarte clar că trebuie să mă opresc în acea perioadă însă, la cât de prost mergeau lucrurile pentru echipa noastră, nu puteam să stau în tribune. Pur și simplu nu puteam să renunț în acel moment”, rememorează handbalista.

Momentul de cumpănă

La doi ani distanţă de la momentele evocate mai sus, Mihaela şi soţul ei, Ioan Ani Senocico şi el fost handbalist la Universitatea, aveau să treacă prin cele mai cumplite momente pe care un părinte le poate trăi. Între timp Seno devenise mămică, iar Alexa însemna lumina vieţii celor doi sportivi. În vara anului 2011 fetiţei i-a fost descoperită o tumoare între ficat şi rinichi, o lovitură cumplită pentru orice părinte. Viaţa Mihaelei şi a lui Ioan devenise o navetă între Spitalul de Oncologie şi casă. Viaţa copilului era evident mai presus de orice. A fost un moment în care până şi omul de fier cu spirit de „gladiator”, Mihaela Ani Senocico, a cedat. Sportul nu mai era o prioritate. A ratat pregătirea centralizată dinaintea startului de campionat, dar a continuat să se antreneze cu conștiinciozitate individual, pentru a fi gata să revină oricând în luptele din teren. Povestea a avut însă un final fericit, operația Alexei a decurs normal, iar astăzi fetița este sănătoasă și cel mai mare fan al mamei ei. Nici nu ar putea fi altfel, despre Alexa putem spune fătă să greșim că ”s-a născut” pe semicerc. Mihaela a depășit acel moment în care cariera ei a fost sub semnul întrebării. Nu a renunțat, a revenit în echipă și mai puternică, dar după alți trei ani, în 2014, n-a mai suportat problemele financiare cu care se confruntă Universitatea. Pentru prima oară în viaţă a decis să-şi spună răspicat, în primul rând ei, că este momentul unei schimbări.

„Mă doare sufletul că am luat această decizie, mi-ar fi plăcut ca aici la Cluj, alături de fete şi de fani să-mi închei cariera, a vist acest moment, sincer, dar din păcate … nu se poate. Va rămâne poate cel mai mare regret al meu, pentru că aici le-am trăit pe toate, cu bune, cu rele, am trecut prin toate stările posibile. Plec totuşi împăcată pentru că las în urma mea meciuri pe care nu le voi uita nici eu şi sigur nici lumea care a fost lângă echipă. Din păcate nu există pădure fără uscături, am observat cu regret că au fost şi persoane care nu au ştiut să aprecieze ceea ce am făcut eu pentru club, pentru Cluj, pentru sport”, spune Seno. Mihaela va rămâne pentru suporteri veşnicul căpitan al echipei de handbal a Universităţii Cluj, al echipei naţionale de la Campionatul European din 2004, dar şi una dintre sportivele care au reprezentat ţara noastră la Jocurile Olimpice de la Beijing. Suporterii nu vor uita niciodată sacrificile pe care le-a făcut pe teren, pentru a pune umărul la cele mai mari performanţe pe care handbalul feminin clujean le-a realizat.

Carmen Amariei / Foto: Dan Bodea

Amariei, o lovitură de imagine?

Atunci când îți pierzi un element definitoriu de identitate, este obligatoriu să aduci ceva la schimb, iar cei care conduc destinele echipei de handbal ”U” Alexandrion s-au mișcat repede și au instalat-o în funcția de antrenor pe Carmen Amariei, una dintre cele mai reprezentative jucătoare de handbal din România. Carmen, la fel ca și Mihaela Ani Senocico, s-a format și lansat în sportul de performanță de la Cluj. A evoluat la cele mai importante echipe din România și din Europa, a cucerit tot ce putea la nivel de echipe de club, a îmbrăcat de 173 de ori tricoul echipei naționale a României și a marcat aproape 850 de goluri sub ”tricolor”.

În două rânduri a triumfat Carmen Amariei în cea mai importantă competiție intercluburi, Liga Campionilor, iar în finala din 2007 a fost declarată MVP-ul meciului. Carmen și-aîncheiat uriașa carieră în urmă cu un an, la SCM Craiova. Tot în Oltenia și-a făcut debutul în noua ei meserie, cea de antrenor. Chiar dacă în trecutul ei există o serie de momente controversate, Carmen Amariei este un nume prea mare în sportul românesc pentru nu i se acorda șansa să antreneze echipa la care s-a format. Dacă va reuși, sau nu se le transmită noilor sale eleve ”răutatea” pozitivă cu care ne-a obișnuit ca jucătoare, atunci vom putea spune că Universitatea este pe mâini bune însă, primul hop, și poate cel mai greu, va fi salvarea echipei de la retrogradare. ”U” Alexandrion a încheiat anul departe de pretențiile enunțate la început de sezon. ”Studentele” au strâns doar 8 puncte, iar în cele 13 meciuri disputate în Liga Națională, doar două victorii și două rezultate de egalitate sunt elementele pozitive. În acest moment Universitatea se situează pe poziția a XIII-a a clasamentului, retrogradabilă, iar partea a doua a sezonului se anunță poate cea mai dificilă din ultimii 15 ani.