Unde este paradisul

Septimiu Moga, economist

Cum arată paradisul? O întrebare pe care ne-o punem adesea, o întrebare pe care credințele au modelat-o în fel de fel de forme, în fel de fel de culori, imagini sau senzații. Acolo este, poate, locul unde sălășluiește adevărul, către care ne îndreptăm și după pătrunderea în lumea imaterială. Poate că și necredincioșii își imaginează un paradis muritor ca orice ființă omenească, unde perfecțiunea este mai aproape de idealul fiecăruia. Poate că paradisul este ceva finit, momentul unei vârste de aur de la începutul timpului, o copilărie întruchipată în simțurile ființei umane pășite prin viață. Sau poate câțiva dintre noi dorim surpriza care să ne bucure odată pentru totdeauna. Prea puțini oameni însă își pun întrebarea: Unde este paradisul? Sau poate și mai puțini pornesc într-o călătorie în căutarea sa.

Au fost câțiva istorici ce au căutat paradisul în documentele vechi, în cărțile de căpătâi ale omenirii, scormonind apoi prin nisipul deșertului fierbinte pentru a găsi proba grădinii Edenului. În ghețurile de la capetele planetei, ei caută semne ale climei de altă dată, din timpurile biblice, când deșerturile erau câmpuri fertile în care viața răsărea din fiecare por al țărânei, din fiecare picur de apă, din suflul fiecărei brize.

Alții au căutat să găsească respirația zeilor pentru a păși în altă dimensiune, departe de ispita vieții noastre și pentru a găsi calea spre liniștea supremă. Paradisul lor stă în inițiere, credință, autoperfecționare. Ei încep să plutească, sau asemeni unui personaj al lui Eliade, să nu își mai vadă umbra, devenind invizibili sau trecând dinspre material spre imaterial, dinspre ceva alterabil spre ceva veșnic. Căutarea paradisului înseamnă însă și inițiere, multă muncă, și credință fie în divinitate, fie în sine. Ce se află la capătul căutării? Aproape nimeni nu știe. Este oare paradisul nostru imaginabil? Este oare acesta perfecțiunea umană supremă, liniștea veșnică sau locul răsfățului tuturor simțurilor? Sau este antiteza infernului, locul ispășirii pedepsei pentru trufia noastră de a ajunge în lumea zeilor? Oare are paradisul vreun preț? Are paradisul vreo valoare de întrebuințare?

Îmi aduc aminte cum, copil fiind, priveam undele Someșului în drumul său molcom sau mai repezit spre mare. Priveam apa aceea care îmi rostogolea gândurile spre un paradis estival, plin de soare, unde părea că libertatea este mai aproape, unde respirația este mai amplă, iar visele se rostogolesc odată cu talazurile mării. Acolo era paradisul meu de copil. Mai târziu, vedeam pe globul terestru întinderea aceea albastră pe care vedeam ținuturi exotice, insule și continente intangibile pentru un tânăr trăitor într-o lume cu frontierele închise. Paradisul era miracolul ce îl găseam în cărțile de călătorii sau enciclopedii. Poposeam pe țărmurile vechii Elade, în porturile de unde porniseră marii cuceritori ai oceanelor. Undeva la marginea marilor oceane, niște ochi ai unor temerari visători scrutau orizonturile dincolo de negurile ce pluteau peste apele ce întruchipau legende și povești terifiante. Dincolo de toate acestea se aflau lumi noi, pământuri ce se doreau descoperite, lungi deșerturi marine pline de capcane și furtuni ce trebuiau cucerite cu forța vântului din pânze și cu înțelepciunea izvorâtă din multe secole de filozofie, geometrie sau geografie. Toate tratatele înțelepților bănuiau existența unor locuri idilice, dar obținerea certitudinii lor, la fel ca drumul spre orice adevăr avea nevoie de temerari. Ei nu s-au întrebat doar cum arată paradisul, nu doar unde se află el, ci au căutat calea spre paradis, spre cucerirea lui.

Marii exploratori au căutat drumul spre insulele cu mirodenii. Acele insule aflate pe tărâmuri în care imaginația oamenilor vedea fel de fel de ființe ciudate, terenuri înșelătoare, lumi prea vii sau prea apatice, lumi cu credință și necredință, lumi înșelătoare. Epopeea lui Ulise era deja depășită. Gustul acela iute, al piperului, aroma scorțișoarei erau crâmpeie de paradis ce erau la mare preț pe pământul Europei cele anoste și nemișcătoare. Aurul nu era îndeajuns pentru a sorbi mireasma condimentelor în sclipirea sa.

Grăuntele acela negru, care creștea pe un tărâm miraculos devenise mai important decât aurul, mirosul și gustul raiului erau mai valoroase decât sclipirea hranei unor zei de demult.

Apoi au apărut și temerarii. Columb în speranța sa de a găsi India, navigând spre apus, a aflat un nou continent ce trebuia ocolit pe undeva pentru a găsi Edenul. Pe pământul nou al lui Columb nu mirodeniile parfumate au atras investițiile, ci tot hrana zeilor. Paradisul era un El Dorado, cu munți de argint și nisipuri de aur. El însemna sudoare, sânge și moarte, zeii erau departe, iar oamenii începuseră să se creadă zei. Drumul spre paradis mai trebuia căutat.

Magelan, dezamăgit de Portugalia sa nerecunoscătoare, după ce și-a jertfit o tinerețea în numele țării ce pornise în căutarea viselor aromelor paradisiace. Drumurile acestea pline de luptă și lipsuri i-au întărit spiritul, dar i-au șubrezit trupul. A găsit în Sevilla spaniolă, calea spre insula liniștii veșnice în apele Guadalquivirului care își poartă apele departe în apele reci ale Atlanticului. Văzând apele acelea ce curgeau molcom spre necunoscut, i s-a întărit credința în ideea sa că pământul poate fi înconjurat menținând cursul mereu spre apus. El promisese pentru sine și ocrotitorii săi că va atinge Edenul de dincolo de continentul lui Columb, în speranța că acele grăunțe de rai îi vor face o viață îndestulată, iar regatului care l-a adoptat îi va reveni gloria căii spre paradis. A pornit la drum cu speranța deșartă că blazonul familiei sale va flutura pe noile pământuri pe care le va descoperi. După tradiție nutrea speranța că din avutul său va scoate din nevoie câțiva oameni sărmani, iar lumea va înălța litanii pentru sufletul său.

Drumul său a fost mai lung și mai greu decât își închipuise, omul acela cumpătat, chibzuit, ursuz și singuratic. Calea sa a fost presărată de trădare – pe care a pedepsit-o, necredință – pe care a alungat-o prin reușită, foame – pe care a curmat-o cu voință, sete – ce a ostoit-o cu speranța fântânilor limpezi ale insulelor de dincolo de negura Pacificului în care a ajuns printr-o strâmtoare pe care doar inițiații în arta navigației puteau să o parcurgă. Apoi, după multe luni, după multe amăgiri, paradisul s-a arătat, setea s-a potolit, foamea s-a astâmpărat, necredința s-a transformat în smerenie, iar trădarea a fost dată uitării. Dar drumul său s-a oprit în propria-i legendă, visele sale s-au oprit în veninul unei săgeți otrăvite cu nesfârșire. Trupul său nu zace în vreo catedrală, blazonul său nu flutură pe curbura pământului a cărui circumferință a găsit-o. Magelan s-a dizolvat în propriul său ideal, care l-a păstrat pentru sine pe temerarul erou. Cât despre lauri?

Laurii i-au cucerit alți, dar care au ars în invidie și minciună. Aurul prea mult și-a pierdut strălucirea, dar parfumul grăunțelor de paradis încă mai îndeamnă la visare. Împlinirea visului înseamnă deopotrivă sânge, sudoare, trădare, necredință, foame și sete, iar la capăt … dizolvarea în propria idee. Restul sunt talazuri ce se sparg de un mal și care aduc la mal lemnul putred al unei corăbii ce a fost odată lumea temerarilor care s-au întrebat: Unde este paradisul?

Text de Septimiu Moga

Distribuie:

Postaţi un comentariu