Să zâmbim răsfoind …Constituţia!

Viorel Cacoveanu, scriitor

O lectură a Constituţiei e un act util, necesar pentru fiecare dintre noi. Din nefericire, găsim destule motive întemeiate care ne fac să zâmbim amar şi să ne întrebăm cum de a fost cu putinţă? Mai întâi câteva precizări. Constituţia e stufoasă, inexactă şi abundă în termeni care denumesc aceeaşi realitate, aceleaşi noţiuni. Aşa, bunăoară, se află parcă în concurenţă termenii: România, Statul, Patria, Ţara. Peste tot ni se spune că „nu se îngrădeşte, nu poate fi îngrădit” sau că totul „este garantat.” Întâlnim aproape la fiecare pagină aceste interziceri şi garantări. Cum? Când? Cu ce? Nu ni se spune.
O obiecţie avem chiar la art. 1, §1: „România estre stat naţional, suveran, independent, unitar şi indivizibil.” Două rânduri mai jos (§3), se precizează: „România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989 şi sunt garantate.” E vorba de repetiţii supărătoare (democratic, democraţie, democratice, de om, de cetăţean, de personalitate umană). Nu e gâlceavă de termeni? Apoi, care au fost idealurile Revoluţiei din decembrie 1989? Ştim prea bine că a fost o revoltă, o răscoală – pornită şi dinăuntru şi dinafară pentru alungarea cu orice preţ a dictatorului. Abia mai târziu au apărut felurite idealuri şi… feluriţi autori ai acestora!!

În art. 4 (§1) s spune: „Statul are ca fundament unitatea poporului şi solidaritatea cetăţenilor săi.” Întreb: nu e acelaşi lucru poporul şi cetăţenii? Apoi, acelaşi art. 4, § 2, spune: „ România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire…” Interesant, la art. 1 paragraful 1 România era naţională, suverană, independentă şi unitară, Patria, deci tot România, nu mai e nici naţională, nici suverană, nici independentă. Nu e ciudat? De ce „patrie comună”, dacă se precizează că e a tuturor cetăţenilor săi fără deosebire…Ne îngăduim să observăm că sintagma „patria comună” vine de la etnicii noştri care ar vrea mai multe patrii!

Art. 12 se referă la simbolurile naţionale: ”Drapelul României este tricolor, culorile sunt aşezate vertical, în ordinea următoare de la lance: albastru, galben, roşu.” Observaţie: mereu vedem drapelul, nu cu albastru la lance, ci cu toate cele trei culori. Aşa a fost arborat, repetat, acum doi ani, la Olimpiada de la Londra. Aşa îl puteţi vedea des în pieţe sau la posturile tv.

constitutia-romaniei1

Şi ajungem la partea unde Constituţia se anulează pe sine!! Art. 16 (§ 1): „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi discriminări. (§ 2) Nimeni nu este mai presus de lege.” Ajungem la art. 84, § 2, care precizează: „În timpul mandatului, Preşedintele ţării se bucură (subl. n.) de imunitate.” Acest articol anulează cele două amintite mai sus, deci şi o parte din Constituţie!! Cum e posibil aşa ceva? Toţi cetăţenii trebuie să fie egali în faţa legii şi mai egali ca noi ar trebui să fie Preşedintele, cel ales prin voinţa poporului să slujească ţara cu credinţă şi responsabilitate exemplare. O aberaţie care trădează ori suficienţa ori obedienţa jenantă a celor ce au scris legea de bază este formularea: „Preşedintele de bucură de imunitate.” De ce trebuie el să se bucure? Cine îl obligă? Dacă nu se va bucura ar trebui pedepsit? Apoi, poate că poporul ar suferi în vreme ce Preşedintele s-ar bucura, ca la ultimul referendum de suspendare a lui, când votul a 7, 4 milioane de oameni a fost călcat în picioare. Senatorii şi deputaţii se spune în art. 72 §1 „Nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, ei nu pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată fără încuviinţarea camerei din care fac parte.” Aşadar, domniile lor au parte de privilegii şi drepturi faţă de ceilalţi cetăţeni. Ar trebui un articol care să sune aşa: Constituţia României nu cunoaşte cuvântul imunitate.

Un alt articol 30 (§7) nu se aplică, e doar de decor în legea de bază. Ce spune el? „Sunt interzise prin lege defăimarea ţării, a naţiunii, îndemnul la război de secesiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, separatism teritorial sau violenţă publică.” În acest an, la 15 martie, au defilat secui cu sabia scoasă, cerând autonomia ţinutului secuiesc, fluturând drapelele secuiesc şi maghiar. Întrebăm: s-a luat vreo măsură?

Prevederi de formă, aşa ca să fie. Un paragraf zice nu, altul da şi totul se…garantează. Art.19 zice: „Cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România.” Mai jos (§4) aflăm că „expulzarea sau extrădarea se hotărăşte de justiţie.” Ce rost au amândouă? Art. 22, §1, precizează: „Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate.” Apoi, art. 25 (§1): „Dreptul la libera circulaţie, în ţară şi străinătate, este garantat.” De ce nu e garantat dreptul la somn, plimbare sau plajă?
Art. 118 ne uimeşte printr-o precizare, cel puţin ciudată: „Armata este subordonată exclusiv voinţei poporului pentru garantarea suveranităţii, a independenţei şi unităţii statului, a integrităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei constituţionale.” Greşit spus garantează când armata trebuie să apere. În 1989, armata a apărat ordinea constituţională existenţă atunci, până la un moment dat.

Sigur, sunt câteva observaţii de bun simţ pe marginea unei legi ce ar trebuie probabil elaborată cu profesionalism şi oricum cu mai multă grijă. Din păcate, la noi, Constituţia a ridicat ţării şi cetăţenilor mereu probleme acute. Iată ce spunea Anton Bacalbaşa la sfârşitul secolului XIX: „În ce priveşte credinţa în Constituţie sunt ateu. Când o constituţie poate fi călcată, fără ca domnii călcători să fie imediat călcaţi şi ei, însemnează că nu suntem apţi pentru constituţie, decât pentru… călcare.”


Publicitate

Postaţi un comentariu