Orgolii

Trecuseră deja aproape doi ani de la momentul în care s-a declanșat, dincolo de ocean, marea criză economică, în toamna anului 1929. Motivele declanșării sale sunt, chiar și astăzi, subiectul unor aprige dezbateri economice. Dezbaterile în acele vremuri s-au purtat îndelung în marile cancelariile ale lumii, în organizațiile internaționale de atunci, în fiecare comunitate, în fiecare gazetă sau grup de analiză, în fiecare casă. Nici nu era de mirare, atâta timp cât scăderea producției, a prețurilor, falimentele micilor sau marilor producători agricoli, industriali sau comercianți, le-au luat oamenilor avutul asemeni unui val ucigaș de peste Oceanul Atlantic, ce pustia o lume exuberantă și orgolioasă. Băncile și-au pierdut din încredere, capitalul lor cel mai important, încă înainte de deprecierea capitalului fizic pe burse și mai apoi a cozilor și cererilor tot mai mari de lichiditate din partea creditorilor.

Pe măsură ce neîncrederea se întindea tot mai mult peste economie, companiile cu linii de finanțare deschise la bănci, doreau mai mulți bani, pe măsură ce creditorii de tot felul își cereau drepturile. Banii nu răsăreau din pământ, iar băncile centrale încercau să găsească soluții cumpătate în susținerea încrederii și, implicit, a instrumentului economic al încrederii, al banilor și al bancherilor. Guvernele, bancherii, negustorii sau analiștii economici încercau să deslușească misterele acestui tăvălug al nervilor încordați, al fricii venite după exuberanță. Fiecare actor de pe această scenă își clama dreptul, își clama propriul adevăr, iar un spectator obiectiv nu mai înțelegea nimic. Era un ring de bursă, unde fiecare striga într-un limbaj de neînțeles, pentru nimeni. Mâna invizibilă a pieței ștergea sudoarea rece de fruntea palidă a perdanților. Între atâtea adevăruri, doar haosul era stăpân.

În România, țara ce trăise cu un deceniu în urmă miracolul unirii, după ce urgia armelor amuțise, s-a început punerea primelor cărămizi la edificiul unei vieți prospere între granițele lărgite. Lipsa capitalurilor, a spiritului capitalist, a unei clase mijlocii semnificative, a unei educații financiare adecvate a populației, precum și lacunele mari în sistemul de învățământ economic, tehnic și agricol, accesul greu la acesta, au făcut foarte anevoioasă construcția economică a României Mari. Dacă la aceasta mai punem intriga politică neconstructivă și raritatea unor adevărați specialiști în gestiunea administrației, economiei sau a banilor, putem spune că s-a creat un mediu propice catastrofei. Valul ucigaș trebuia doar să lovească.

În data de 23 octombrie 1931, la toate sediile Băncii Marmorosch Blank & Co era afișată informația conform căreia ghișeele băncii rămâneau închise pentru trei zile, pentru motivul cel puțin suspect, că banca avea nevoie de timp pentru a se organiza, după schimbarea conducerii sale. Ordinul de vacanță bancară era semnat chiar de către ministrul de finanțe de la acea vreme, Constantin Argentoianu, în dezacord cu guvernatorul băncii de emisiune. Înainte ca această știre să provoace marea panică din țara noastră, în anii precedenți, alte bănci importante precum Victoria din Arad, Bihoreana din Oradea și Timișana din Timișoara au fost nevoite să fuzioneze pentru a putea fi salvate de la faliment. De asemenea, băncile germane de la Sibiu și Brașov au fuzionat pentru a rezista mai bine în fața crizei, în timp ce Banca Generală a Tării Românești sau Banca Berkowitz își rezervaseră dreptul de a fi puse la adăpostul concordatului preventiv. În tot acest timp, între 1929 și 1933, nu mai puțin de nouă miniștrii de finanțe s-au perindat prin biroul diriguitorilor bugetului țării și nu mai puțin de patru ori s-a schimbat guvernatorul Băncii Naționale, banca de emisiune, centrul ce trebuia să hrănească nevoia de lichidități a țării.

Banca Marmorosch Blank era una din cele mari instituții de credit din România, istoria acestei bănci ajungând până în zorii modernității României, în 1848, când Jacob Marmorosch, un comerciant, zaraf și cămătar evreu a pus bazele unui institut de credit. La început, cu sprijinul unui cumnat de-al său Jacob Lobel, iar mai apoi cu Mauriciu Blank, au pus pe picioare o bancă bine ancorată în sistemul financiar european. Rolul băncii în dezvoltarea industriei românești, a comerțului și accesul la lumea financiară mondială este indiscutabil. Banca avea sucursale la Paris, New York, Basel, Istanbul, dar și în cele mai importante centre urbane din țară. În conducerea acestei bănci, ca și în celelalte instituții de credit, se aflau nume mari a lumii politice dâmbovițene, cum ar fi Constantin Argentoianu, generalul Coandă, Alexandru Vaida Voevod, Alexandru Constantinescu, dar și alții. La fel stăteau lucrurile și în cazul băncilor ardelene sau a celor liberale de la București. Nu întâmplător, din cauza populării consiliilor de administrație cu oameni politici, băncile s-au aflat nu odată în centrul scandalurilor politice.

Este foarte dificil de spus dacă Banca Marmorosch Blank putea fi salvată de la faliment sau nu, dar, lupta de orgolii din acele luni ne face să ne gândim că poate soarta vechii bănci bucureștene putea fi alta, la fel ca și a celor care i-au urmat în căderea sa.

Prezența lui Constantin Argentoianu la conducerea ministerului de finanțe, fost vicepreședinte al băncii, năștea suspiciuni în orice întreprindere a sa, fără ca cineva să-i fi pus la îndoială priceperea și competența pentru acel portofoliu ministerial. Mihail Manoilescu, unul dintre cei mai mari economiști pe care i-a avut România, în poziția sa de guvernator, nu a fost foarte cooperant cu titularul de la finanțe și, nici atât, cu Aristide Blank, omul cel mai important din conducerea băncii. Mai mult dreptul de revocare și numire a guvernatorului băncii de emisiune era de câteva luni obiectul unui proces în justiție. În toată această poveste încâlcită s-a implicat și regele rebel Carol al II-lea, care, într-un final, i-a cerut demisia guvernatorului BNR. Deși cele două bănci erau despărțite doar de câțiva metri în zona centrului vechi bucureștean, se părea că sunt despărțite de o prăpastie adâncă.

O politică de ieșire din criză se face cu mult calm, cu chibzuință și mai ales fără orgolii. Criza nu mai era un secret de mai bine de doi ani, ea lovise puternic Europa, iar un semnal că băncile cu conexiuni externe sunt în pericol venise încă din primăvară pe valurile Dunării, când puternica bancă vieneză Creditanstalt își declara falimentul. Acest fapt a determinat un val de panică bancară, deopotrivă la Londra, Berlin sau Paris, marile centre bancare mondiale. Putea fi oare ocolit Bucureștiul? Foarte puțin probabil! Banca bucureșteană s-a dizolvat în neant, devenind istorie, dar cu o poveste prea puțin cunoscută. Este o poveste în care niște oameni remarcabili nu au reușit să salveze ceea ce poate ar fi putut fi salvat sau măcar pus la adăpost. Crizele economice, chiar dacă sunt normale în cadrul ciclurilor economice, statele și autoritățile statale au obligația de a pune la adăpost măcar inițiativele ce mor prematur din cauza lipsei de încredere. Neîncrederea nu creează nimic decât iluzii, monede calpe, ură și, mai ales, ucide deopotrivă, istoria, și viitorul.

De Sebastian Moga