Lupta cu inerția

Septimiu Moga, economist

„E toamnă nebun de frumoasă la Cluj!”. Acesta este un vers celebru al poeziei „De juventude” scrisă de poetul clujean Horia Bădescu, un gând pe care atât de des noi, clujenii îl exclamăm încântaţi de miracolul coloristic al pădurii de pe dealurile Făget, Hoia, sau covorul multicolor de pe aleile Parcului Central. Îl rostim, mai ales cei mai tomnatici dintre noi, cu urme de înţelepciune în plete, văzând cum întinereşte oraşul odată cu începerea fiecărui an universitar. Ne observăm şi ne contemplăm poate propria tinereţe pe covorul roşu al frunzelor pârjolite de goana planetei în jurul astrului zilei. Prin tinerii de azi încercăm să ne regăsim într-o luptă perpetuă cu inerţia. La fel cum scria Nicolae Labiș în poezia sa “lupta cu inerția”, dialogăm cu propriul alter ego dintr-o imaculată copilărie, dinaintea legilor, a codurilor şi procedurilor, a normelor metodologice şi instrucţiunilor ce ne guvernează astăzi fiecare pas.

E toamnă şi ne întoarcem în copilăria oraşului natal. Oare acesta ne va spune, la fel ca şi copilul din poemul lui Labiş, „Eşti rău străine!” sau „Îmi placi. Dar eu am să devin mai bun ca tine…”? Am luptat oare cu inerţia sau ne-am lăsat duşi precum o corabie fără catarg de un fluviu magic?

Întorcându-ne în timp, unul din cele mai vechi artefacte descoperite la Cluj, chiar în piața centrală este un vas pe care este reprezentată o corabie. Pe Someşul cel molcom este foarte puţin probabil să fi circulat corăbii cu catarge. Istoricii or fi dezlegat misterul corabiei cu pricina, dar locul acela este lăcașul copilăriei orașului Cluj. Acela era poate un vas magic al unor ursitoare lăsat într-un loc ce emana o energie cunoscută doar de ele, era locul în care se va afla inima unui oraş ce se va naşte, va copilării şi poate va avea o menire în lume. Pe locul în care este clădită biserica Sfântul Mihail, se aflase un alt loc de cult, ce poate să însemne că avem de a face cu o perpetuă tranziţie a sacrului, a unor energii necunoscute, cosmice.

Oricât am specula despre oraşul de pe Someş, despre trecutul său, despre viitorul său, observăm acest oximoron, o toamnă care reprezintă o perpetuă renaștere pentru oraş. Renaşterea sa nu se face prin forţe militare, prin sobor de preoţi, prin meditaţii, linii de finanțare sau revoluţii spontane, este un ciclu specific oricărui oraş studenţesc. Este un proces de iniţiere, care începe în fiecare toamnă, cu primii copii care merg la şcoală, cu studenţii care înveselesc oraşul, cu bogăţia culorilor ce înnobilează acest veşnic început. La căldura vetrei în iarnă, la înmuguritul frunzelor primăvara învăţăm pentru a întâmpina solstițiul de vară, iniţiaţi deja în tainele universului. Ceea ce spun, cu toată modernitatea imediată şi trepidantă a oraşului, pare venit din vremea vrăjitorilor şamani. Este ceva șamanic de a vedea prin timp!

Prin formele ciudate luate de fumul unor ierburi contopit cu aburi și imaginație, bătrânul șaman arhetipal văzuse înalte căpetenii, regi și principi născuți la doar câțiva pași de locul acela sacru, văzuse sângele vărsat pentru apărarea puținului, pângărirea locurilor sacre de chipuri ciudate venite în goana cailor iuți, văzuse frumoasele piețe și lucirea monedelor și podoabelor de aur bătute de vrăjitori ce potriveau focul pentru a scoate din piatră licărirea solară a aurului. În reveria sa putea vedea boli cumplite și sărbători, armate victorioase sau plânsul tinerelor văduve sau mamelor deznădăjduite la căpătâiul unor prea tineri eroi. Legiuni și împărați care radiau lumină,  binecuvântau și dădeau nume locului, dar care mai apoi va fi pârjolit de căutătorii de aur, de avuții iluzorii. Toate acestea i se succedau fără vreo logică temporală, fără un început, o continuitate. Dincolo de toate acestea șamanul simțea o forță, o lumină fără de formă ce putea să transforme, să modeleze să dea materialitate cenușii, care i-ar putea face pe oameni mai buni, mai puternici și mai frumoși. Din ochii săi, dinspre poarta sufletului său începuse să se reverse asupra locului sămânța cunoașterii. Din ochi spre alți ochi, porți ale sufletelor ființelor numite sapiens se va transmite printr-o ciudată inițiere cunoaștere, o proprietate nematerială dar mai privată decât am crede.

Se spune că ochii ușor încruntați ai unui tânăr învățăcel privind spre mentorul său, captează acea cunoaștere și înțelepciune care  îi modelează ființa, devenind mai frumos, mai atrăgător, mai poetic, mai veșnic, pentru că și ochii discipolilor săi vor recepta noile proprietăți imateriale ale cunoașterii înnobilate.

Toamna anului 1918 a fost una cruntă în Cluj. Războiul dizolvase ultimele rămăşiţe de încredere în vechea ordine a lucrurilor. Un imperiu sleit de patru ani grei de război, unde tinerii urbei  clujene căzuseră cu miile pentru un împărat care uitase parcă de trecerea timpului. Ei și-au transmis acel ultim flux magic venit dinspre poarta sufletului, spre cerul înnegurat al Galiţiei sau pe crestele înghețate ale Dolomiților, înspre pereții văruiți ai unor spitale de militare mirosind a cangrenă umană și spirituală, unde mureau visele și speranțele omenirii.

Ura iscată din abatoarele umane ale Europei începuse să se ia la trântă cu inerția și istoria. Ideologia pervertise mai mult ca niciodată omenii și idealurile lor. Idei legate de abolirea proprietății private creau structuri statale, armate și noi lăcașuri de cult unde zeii erau întruchipările luptei de clasă a cruzimii, terorii și sadismului născute din construcții teoretice ce atentau la însăși esența umană. Imperiul țarist se transformase după o revoluție eșuată și una și mai lungă și violentă într-un haos comunist ce promitea egalitatea între oameni prin forța armelor. Ungaria, Germania și chiar Austria cochetau cu ideologii marxiști care militau pentru abolirea proprietății private. Proprietatea privată trebuia exterminată până la esența sa, se atenta chiar la proprietatea visului, dorințelor, propriei cunoașteri pentru a o da unei comunități fictive conduse de false elite.

Tânăra intelectualitate românească de la Cluj și-a strâns însă rândurile și prin cunoașterea adunată în multele toamne inițiatice ale învățăturii au dat liber visurilor de unire, au stat pavăză ideologiilor ce s-au dovedit prea greu falimentare. S-a creat o generație nouă, tineri care prin știință, artă, învățătură au dorit să dea o față nouă României Mari. Teatrele, cărțile, universitățile clujene răspândeau lumina aceea ce renaște, clădește, ce schimbă lumea prin visele aflate în proprietatea privată a fiecărui om. La inaugurarea Operei Naționale din Cluj din primăvara anului 1920 s-a cântat frumoasa operă Aida de Verdi, erau acordurile ce arătau povestea tragică a gloriosului oștean Radames și a frumoasei sclave Aida ce își unesc destinele în moarte pentru că viața i-a alungat prin perfidia și ambițiile umane. Destine tragice, de data asta nu rodul imaginației unui libretist, aveau să îi lovească și pe cei din sala operei clujene din afara ei, atunci când clevetirile istoriei și-au cerut tributul, când artizanii unirii aveau să fie trimiși în lagărele terorii  bolșevice.

După mai puțin de un sfert de veac Clujul este din nou scos la masa de joc a marilor orgolii internaționale. O ideologie străină, blindată de oțelul tancurilor și ridicată de forța atomului la rangul de știință a încercat să pună stăpânire chiar și pe mintea umană prin frică, prin modelarea perversă a acesteia. Omul, morala, visul, credința, sacrul acela perpetuu al locurilor pe care s-au zidit catedrale a fost pus sub stăpânire străină. Dar la fel cum muzica lui Verdi răzbește dincolo de mormânt și învinge timpul, ochii aceia tineri ușor încruntați, care gândesc, care captează energiile cosmice spre suflet au reușit să răzbească. Templele atee s-au prăbușit și se vor prăbuși în continuare, ideologiile se năruiesc în timp ce cunoașterea umană  rămâne, rezistă prin crâmpeiele de adevăr perpetuate de la generație la generație. Vără vise nu ne vom croi un viitor, fără vise nu ne vom întâlni alter ego-ul judecător ce ne va spune: “…eu am să devin mai bun ca tine…”. Poate că atunci când va spune că ceea ce am creat este mai mult decât am visat, un cataclism cosmic va distruge umanitatea. Până atunci parafrazându-l pe Horia Bădescu  stăm de vorbă cu prietenii duși amintindu-ne de visele lor despre o toamnă nebun de frumoasă la Cluj.

Text: Septimiu Moga, economist 


Publicitate

Postaţi un comentariu