Există o criză a literaturii române?

Traian Vedinaș este scriitor şi profesor la Universitatea „Babeş-Bolyai”

Cărţile nu se cumpără. Presa literară nu ajunge la posibilii cititori interesaţi. Acestea sunt două propoziţii emblematice ce identifică fără prea multă filosofie sociologică o criză deja cronică a creaţiei literare româneşti. Producţia de carte e însă mare nu numai prin edituri mai vizibile precum „Humanitas”, „Polirom”, „Eikon” etc., ci şi prin numeroasele S.R.L.-uri cu nume de edituri, despre care ştie proprietarul, adică patronul, un salariat sau doi şi evident numeroşii autori ce tipăresc cărţi după cărţi în regie proprie sau prin sponsorizări de la prieteni bogaţi, dar şi de la consilii locale generoase.

E bine că se tipăresc multe cărţi, chiar şi minore pentru că orice carte indiferent de valoarea ei estetică este un elogiu al limbii române, mai mult cărţile mai puţin valoroase nu trebuie judecate aspru ci trebuie privite, cum ne spunea Petru Poantă în „Arizona” ca un „humus” ce pregăteşte naşterea capodoperelor.

Criza literaturii române actuale este în primul rând generată de schimbările sociale survenite în societatea românească postdecembristă, la următoarele niveluri: politic, instituţional, organizaţional, la care mai adăugăm culoarul resurselor umane.

La nivelul clasei politice mai sunt câţiva temerari cu iubire pentru literatură, cei mai mulţi însă dintre parlamentari sunt dezinteresaţi în raport cu literatura română, iar faptul se vede când unii dintre ei ajunşi pe sticla televizoarelor stâlcesc cu superbie limba română, vorbind nu o dată deocheat şi injurios.

În plan instituţional presa literară s-a înmulţit, dar circulă defectuos, fiind mai degrabă o presă locală, decât naţională. Dacă eşti la Cluj-Napoca şi vrei să cumperi „Acolada” de la Satu-Mare, „Arca” de la Arad, „Discobolul” de la Alba Iulia, „Vatra” de la Târgu-Mureş, „Familia” de la Oradea, nu le găseşti la difuzorii de presă, care primesc, unii dintre ei „România literară” a lui Manolescu, „Contemporanul” lui Breban, „Cultura” lui Buzura, „Observatorul cultural” a lui Carmen Muşat. Se mai pot cumpăra „Tribuna”, „Steaua” şi „Apostrof”, ceea ce nu e suficient pentru a cunoaşte dinamica vieţii literare la nivel naţional.
Apoi, s-au împuţinat două instituţii promotoare de literatură: cenaclul şi cronica literară. Acestea din urmă n-au pătruns nici în cotidiane şi nici în săptămânale print, cum era altădată când Perpessius scria cronică literară în „Cuvântul”, iar Pompiliu Constantinescu în „Vremea”. Cât despre „cenacluri”, la Cluj-Napoca, doar redutabilul Ion Mureşan mai salvează „lanţul poeţilor”.

Sub aspect organizaţional ne lipseşte un actor esenţial: agentul literar. Avem agenţi economici, consilieri comerciali, distribuitori şi chiar agenţi ecologici, dar nu avem agent literar, astfel încât scriitorul român e obligat să fie pentru el nu numai finanţator, ci şi agent literar, asemenea ruralilor care au în curte, grădină şi ogradă „de toate”.

Cel mai sensibil nivel este cel al resurselor umane. După „lista” lui Nicolae Oprea din „România literară” numărul membrilor Uniunii Scriitorilor născuţi după ’70 nu depăşeşte pentru toate filialele cifra 60. Apoi, generaţia „2000”, după o anchetă a „României literare” n-ar putea alcătui două echipe de fotbal masculin şi feminin, cu titulari şi rezerve, în timp ce generaţia ’80 ar putea organiza un campionat, cu titulari şi cu multe rezerve. Apogeul crizei literaturii române se află aici la schimbul de ştafetă intergeneraţional.


Publicitate

Postaţi un comentariu