Deficite

Septimiu Moga, economist

Astăzi se vorbește tot mai des despre deficite, în special spațiul public este invadat de problemele deficitelor bugetare. Cheltuielile mari determinate de pandemie, combinate cu o scădere a producției și a posibilității unor persoane sau companii de-a și plăti impozitele sunt doar câteva dintre cauzele deficitelor actuale. Problema deficitelor de azi, este una care se va resorbi de către economie în timp, pe măsură ce lucrurile vor intra în normal. Problema este însă capacitatea noastră de înțelege ceea ce ni se spune despre deficite de către factorii de decizie politică, de către analiștii economici și mai ales de pletora de așa ziși specialiști. Apare însă la orizont o problemă mai mare, cea a deficitului de umanitate, a deficitului de înțelegere și a deficitului de a fi a omului.

Bugetele apar pe lume ca niște construcții teoretice, în care specialiști și oameni politici estimează niște cheltuieli ale statului în funcție de veniturile estimate. Diferența care rămâne neacoperită cu venituri din cheltuieli este deficitul. Ca o regulă de bază, estimarea veniturilor se face pe principiul unui scenariu pesimist, în timp ce pentru cheltuieli, estimările se bazează pe estimări maximale. Deopotrivă veniturile și cheltuielile trebuie să țină seama de legile țării, de constrângerile unei constituții, a unor tratate internaționale și a unui prag psihologic. Totodată se ține seama de putința unei economii de a genera venituri și creștere economică, de potențialitatea economiei de a crește. Această dorință trebuie supusă votului forului care reprezintă poporul, ea trebuie să reprezinte trendul popular, ajustat în așa fel încât să fie acceptat de toți. Este o regulă de aur a economiei, compromisul între putere și opoziție, între curentele partinice între vânzător și cumpărător, între cerere și ofertă.

Apoi, execuția bugetului național este o chestiune de administrare. Pentru a acoperi deficitele ocazionale sau structurale de încasări și plăți se apelează la credite, astfel încât statul să-și onoreze toate obligațiile de plată către salariați, către furnizori sau către creditori. Fără aceste credite pot exista întârzieri, prin care statul își pierde din credibilitate.

Se dezbate în spațiul public tot mai mult problema deficitelor. Existând o presiune publică tot mai mare spre creșterea acestor deficite, care, la urma urmei, înseamnă îndatorare. Aici însă manipularea poate avea un efect nociv asupra percepției.

Trăim într-o țară în care doar unul din cinci oameni are cunoștințe financiare adecvate, o bună educație financiară. Totalul creditelor în PIB reprezintă doar puțin peste un sfert, fiind cel mai mic raport din Uniunea Europeană. 78% din firmele românești nu apelează la credite. Datoriile populației reprezintă doar 6,8% din activele deținute de aceștia, 95 la sută dintre aceste active nu sunt grevate de vreo ipotecă iar numai 1,1% din proprietarii de locuințe au înscrisă pe ea o ipotecă. Prin urmare, suntem o populație extrem de prudentă, chiar dacă cunoștințele noastre legate de sistemul financiar sunt destul de slabe. De ce totuși am vrea ca statul să se îndatoreze? Deficitele sunt calculate ca raport din PIB, dar bugetul la rândul său este doar o parte din acest indicator. Veniturile bugetare ale țării depășesc cu puțin 30% din produsul intern brut. Astfel, un deficit de 3% din PIB înseamnă de fapt 10% din buget. Acest deficit trebuie acoperit cu un credit, care la rândul prin dobânda care o poartă generează noi cheltuieli, deci un deficit și mai mare.

Evident că toate acestea sunt lucruri simple. Dar, ne orientăm atenția adesea spre cheltuielile bugetare, și prea puțin spre venituri. Ele nu vin doar din taxe și impozitele, ci și din modul în care sunt gestionate afacerile statului. Multe dintre ele, la care statul este acționar majoritar sau nu, sunt productive și ar putea crea profit. Însă, totul depinde de cum sunt administrate. Dar mai ales este vorba de noi, oamenii care trebuie să înțeleagă lucruri banale pe care unii le vor complicate, e vorba de bucuria de a face o plată pentru cunoaștere, să dai un credit pentru zâmbet și să obții venituri pe a da altora speranță și încredere. Chiar dacă nu cunoaștem ce este inflația, și care ar fi diferența dintre dobânda simplă sau compusă, știm că un credit reprezintă încredea pe care cel care îl ea o oferă, iar rambursarea fiecărei unități monetare este răsplata pentru aceasta încredere. Dacă nu suntem convinși de asta, dobânda, sau costul încrederii sau neîncrederii între noi este mai mare. De aici pleacă toate crizele mai profunde sau mai puțin profunde, de aici putem porni într-o lume mai bună sau spre conflict.

Vorbim despre bănci, vorbim despre bugete, despre deficite și indicatori precum inflație, șomaj, dobânzi de referință, medii, medii active sau pasive, dar prea puțin de beneficiarul presupus al economiei și a produselor ei, omul.

Omul este pierdut printre cifre, cotații, luni negre pe burse sau crize. Ne pierdem printre proiecții virtuale cu un mare deficit dintre așteptare și realitate, cu un mare deficit între iluzie și viață. Iar deficitul acesta nici o bancă din lume, nici un credit sau investiție în încredere nu îl poate acoperi. De fapt criza nu afectează un indicator, ci omul cu dreptul său la hrană, bunăstare și fericire. Cifrele înșelătoare provenite din sistemele binare ale rețelelor de ordinatoare, ne conduc spre o lume virtualizată, la fel ca un film, la fel ca în Matrix, în care frontiera dintre virtual și real este foarte subțire. Voința ne este forțată de ispite și instincte, de cele mai ori virtuale sau artificiale. Combinația dintre manipulare și superficialitate este drumul sigur spre servitute, spre o societate utopică. Astăzi, o companie din România nu mai ia credit pentru că pe o bursă cotația la wolfram a crescut cu peste 5%, la fel ca în preziua declanșării crizei din 2008. Mâine o fată se va despărți de prietenul său pentru că indicele Dow Jones a scăzut cu 7 puncte de bază? Este la fel de corect precum ghicitul în cafea.

Marile conflicte ale umanității au speriat lumea prin înfricoșătoarele dezastre pe care le-a generat. Distrugerile cumplite ale bombardamentelor, evacuările forța și deportările sau crimele în masă au arătat natura violentă a omului și a capacității societăților transforma totul în cenușă. Dar omul a ieșit de sub ruinele uraganelor de foc, a început din nou să iubească, să trăiască, să guste din plăcerea efemeră a vieții. Deficitul său de iubire nu trebuie creditat decât de o îmbrățișare ce venea din inimă, deficitul său de fericire se putea credita cu un surâs. Iar deficitul său de încredere în altruism și compasiune. În lumea noastră vorbim de fericire încruntați și despre iubire privind soldul contului curent al partenerului. Astăzi ruina este în noi, în superficialitate și în lipsa noastră de iubire. Zâmbiți vă rog! Fotografia este fata imediat, noi zâmbim dar în spatele zâmbetelor noastre țesem un uragan.

Text de Septimiu Moga

Distribuie:

Postaţi un comentariu