Credit

Septimiu Moga, economist

Una din marile probleme ale României de astăzi este cea a încrederii. Încrederea probabil că pornește de la sinceritate, de la obiectivele comune, de la o anumită comuniune de idei (fie o emoție împărtășită, fie o credință). Sunt cele trei elemente care pot crea un cadru de dezvoltare personală, socială și economică. Atât un individ, cât și o comunitate trebuie să întreprindă ceva pentru a trece la un nivel superior de dezvoltate intelectuală, materială și economică, trebuie să există o năzuință comună, ceva de natură subiectiv umană care să ne dea elanul de a întreprinde ceva. Uneori acest elan este aparent irațional. Să ne gândim la cei care au edificat Veneția, într-o lagună mlăștinoasă, unde și construirea unei locuințe provizorii este o provocare.

Totuși, Veneția s-a clădit pe un teren atât de instabil, atunci când cineva, un lider, un visător, a avut o idee nebunească care în câteva secole a crescut din cumulul de vise și năzuințe și a devenit o putere mondială. Vizitând acel oraș, dincolo de mituri, dincolo de splendoarea palatelor, bisericilor, a istoriei fabuloase și a oamenilor care au construit-o, dincolo de capodoperele pe care le adăpostește, simți emoția, starea sufletească care, după cum spune un cântec italian, transmite culoarea apei lagunei. Acolo, fiorul acela dintre mare și pământ, dintre fluid și ferm, te face să simți emoția, un imbold către creație, către lupta cu inerția.

Un al doilea element îl constituie obiectivul. Un asemenea obiectiv au avut și primii oameni, care au avut curajul să plece din Africa, spre un tărâm mai bun. În fața lor, asemenea evreilor îndrumați de Moise, se întindea o mare, o vastă întindere de apă, iar în spatele lor armate ostile doreau să-i readucă în robie. Obiectivul lor era libertatea. În visele lor apărea o țară a făgăduinței, o țară în care belșugul se înfrățea cu libertatea. Momentul acela, al deciziei și curajului, este redat în Biblie ca un miracol, un miracol trecut din speranțele unei întregi comunități și totodată din temerile acesteia. După ce miracolul s-a înfăptuit, a fost nevoie de lungul drum în deșert, de mană cerească și de credință, foarte multă credință. Țara Făgăduinței s-a arătat, iar după aceea a urmat o nouă istorie.

Am lăsat la urmă ultimul ingredient, sinceritatea. Nicio realizare nu este posibilă fără sinceritate. În primul rând, trebuie să te cunoști pe tine și comunitatea ta, națiunea ta pentru a te dezvolta, pentru a ști ce trebuie să înveți și de la cine. Trebuie să-ți cunoști orice slăbiciune și orice meteahnă pentru a le înfrâna în fața ispitei. Ulise le-a pus ceară în urechi marinarilor, iar el a cerut să fie legat de catarg pentru a scăpa de ispita cântecelor sirenelor. Ispita aceea i-a rănit trupul cu funiile aspre, dar a fost sincer cu el, a știut că este om, iar amăgitoarele cântece îl vor duce spre pieire, chiar și pe el, eroul.

Încrederea înseamnă însă și altceva, înseamnă un rezultat. Profesorul Mircea Miclea vorbea despre emoție, sens și rezultat în devenirea noastră. Dacă comparăm economia României de azi cu cea de acum două decenii, diferențele sunt mari, nivelul de trai a crescut, dar ceva lipsește. Doar un sfert din companii apelează la un credit. Jumătate din ele nu sunt bancabile, sau altfel spus, nu sunt suficient de solvabile pentru a beneficia de un credit. Volumul creditului neguvernamental s-ar putea dubla, dacă companii care au sediul în țară ar apela la credite de la băncile românești. În ambele cazuri este vorba de neîncredere. Unii nu au încredere în debitori, alții în creditor. Totodată mai relevă o necunoaștere a unora și a altora. Obiective ar fi, pare însă că lipsesc emoția și sinceritatea. Acestea nu pot fi trecute în nicio carte contabilă, în niciun model matematic.

În urmă cu aproape un veac și jumătate, românii din Transilvania își întemeiau prima lor bancă. Pentru a crea premisa dezvoltării comunității românești, negustori, intelectuali și magnați funciari au pus bazele primelor instituții de credit. Obiectivul era ca marea majoritate a românilor, care formau populația Transilvaniei, să se dezvolte material și spiritual. Școala Ardeleană a făcut primii pași spre renașterea spirituală, spre învierea emoției, dar propășirea materială, obiectivele care reprezentau calea spre dezvoltare a intelighenției românești era încă departe. Sinceritatea trebuia conștientizată prin cultură, educație și capacitatea de a evalua starea societății.

Acești inițiatori ai mișcării bancare ardelene deveniseră însă sinceri. Ei cunoșteau prea bine metehnele țăranilor. Le cunoșteau foarte bine problemele de rambursare la termen a unui credit, le cunoșteau suspiciunile față de cei din afara comunității lor și chiar față de propriii vecini. Știau cât de repede pot cădea în ispita banului. Totodată știau foarte bine că metodele de creditare a marilor bănci din Imperiu, bine studiate și larg răspândite în arealul european, care aveau personal de înaltă calificare bancară și economică, nu se potriveau cu comportamentele țăranilor noștri. Țăranii români erau nebancabili, iar cei mai avuți nu aveau încredere în băncile străinilor. Epopeea înființării primei bănci este lungă și interesantă sub aspectul demersurilor făcute de Visarion Roman la autorități pentru acordarea autorizației, dar mai lungă a fost găsirea unei soluții de creditare. Creditele erau atipice. Erau așa numitele credite pe cavenți sau giranți și creditele cambiale. Scadențele acestor credite erau mereu prelungite și discutate. Țăranii se vedeau adesea în situația că nu puteau plăti, dar banca nu îi executa imediat, îi ajuta, le amâna plățile și le mai reducea din povara datoriei. Îi sprijineau în vânzarea produselor și îi ajutau pe fiii de țărani dornici să învețe carte să urmeze școli. Mult mai rare erau creditele cu ipotecă, dar care au crescut ca valoare pe măsură ce românii au învățat bunele obiceiuri financiare.

Băncile cumpărau pământ pentru comunitatea românească, capitalul vremii, pe care îl parcelau și îl împărțeau țăranilor vrednici. Dacă unul nu-și mai putea plăti creditul, pământul revenea la bancă, iar aceasta îl păstra în comunitate.

Acei oameni care au pus bazele creditului românesc se spune că erau mari patrioți. Într-adevăr se poate spune și așa. Ei însă erau animați de emoție profundă, față de comunitatea din care au provenit. Demersul lor era unul altruist. Ba chiar au existat unele dispute între elitele bancare românești că nu sunt suficient de altruiste. Totodată, beneficiarii acestor bănci, acționarii și deponenții erau deopotrivă convinși că ei fac parte dintr-o comunitate cu idealuri comune, cu interese comune. Visarion Roman a fost un învățător visător. El a fost un om ce și-a iubit comunitatea, căreia i-a dat un credit. El a cunoscut și respectat cultura popoarelor din imperiu, a luat visul și l-a purtat prin marile centre ale imperiului, a căutat alți visători, poate mai pragmatici pentru a transforma visul în realitate. A găsit un țel, o credință care a adunat în jurul ei suflarea românească, care a crezut în obiectivele sale, în emoția sa pentru că era sinceră.

Astăzi, această încredere sinceră a dispărut. Nu mai avem obiective? Nu mai suntem sinceri? Sau nu mai avem nicio emoție, un imbold?

Tragedia Românei este dată poate și de răspunsurile la aceste întrebări. În anii ‘80 un tânăr clujean, dorea să escaladeze marii munți ai lumii, dorea să cunoască, să împărtășească emoția ceea la fel ca mulți tineri din generația lui, o lume de pe piscurile sale, o lume plină de lupte, de temeri, dar și de rezultate. El se antrena pentru realizarea idealului său fiind sincer cu puterile sale, știind prea bine că fiecare pas în împărăția vulturilor înseamnă mii de pași pe pământul nostru plat. Visul său a fost curmat de o avalanșă în Munții Retezat. Sângele său, care gonea nebunește prin venele sale tinere, stârnit de emoția înălțimii, a curs pe zăpada imaculată a Retezatului. Era nepotul celui dintâi care a avut curajul de a da credit neamului său.

Distribuie:

Postaţi un comentariu