Caritate

În centrul orașului Augsburg din Germania, există un vechi complex rezidențial de locuințe sociale. Complexul este format din 67 de case cu 147 apartamente, fiecare dintre acestea, având o suprafață între 45 și 65 de metri pătrați. Fiecare apartament este închiriat unei familii care trebuie să facă dovada că nu dispune de venituri peste o anumită valoare, să fie de confesiune catolică, să participe la trei rugăciuni pe zi și să aibă un loc de muncă în regim part – time în comunitate. Ei au obligația ca la ora 22 să fie în casă, pentru că la acea oră se dă stingerea. Pentru un an, chiria este în valoare de un florin renan sau 88 de eurocenți. Vizitându-le, căci o parte din spații sunt destinate vizitării, oricine se întoarce multă vreme în timp.

Desigur că a locui într-un asemenea cartier este pentru omul modern de astăzi o adevărată provocare, dat fiind restricțiile, dar când te gândești la suma modică pe care o plătesc locatarii într-un centru urban german, este poate o binecuvântare. Istoria acestui centru rezidențial este una veche. Complexul a fost construit între anii 1514 și 1523 de către Iacob Fugger cel Tânăr. Familia sa a fost, alături de familia Medici, una dintre marile familii de bancheri ale Europei din secolele XIV și XVI. Pe lângă numeroasele lor preocupări în zona politică, economică, culturală și confesională, istoria familiei Fugger este legată de un eveniment nodal al istoriei Europei.

La trei ani de la începerea construirii caselor sociale de care am vorbit, Martin Luther își redacta revoluționarele teze care au dus la Reforma religioasă. Mărul discordiei între Luther și cler, care a declanșat profundele schimbări în societatea și cultura europeană, a fost celebrul comerț cu indulgențe practicat de către papalitate. Acest comerț cu indulgențe reprezenta de fapt niște sume de bani pe care Vaticanul le încasa de la enoriași în schimbul iertării păcatelor și a salvării sufletelor rătăcite din purgatoriu. Cei care se ocupau de încasarea acestor indulgențe erau chiar reprezentanții familiei Fugger, care, cu siguranță, fusese blamată de către adepții din ce în ce mai numeroși ai reformei.

Paradoxal, această furie împotriva unor interese mercantiliste a clerului a deschis drumul comerțului cu bani pe bătrânul continent. După ce s-au schimbat paradigmele cu privire la interdicțiile date de biserică practicării activității bancare, și a apariției băncilor moderne în Țările de Jos, Italia, Anglia; Germania sau Spania, familia Fugger a intrat într-un con de umbră, chiar dacă era prezentă la finele secolului XIX și începutul secolului XX în preajma familiei imperiale de Habsburg. Moștenirea și tradiția lor a rămas, chiar și astăzi mai trăiesc descendenți ai familiei Fugger. Patrimoniul lăsat societății de către familie nu a fost naționalizat, nici exilat, nici ars pe rug. Ba mai mult, modelul gesturilor caritabile ale unei astfel de familii au fost preluate în etica protestantă și aduse departe de Germania, în Țara de dincolo de Pădure.

Aici, la început sașii, au creat la Brașov una din primele case de păstrare din Imperiul Habsburgic, în 1835, când acest tip de instituție bancară  mai exista doar în capitala imperială, la Viena. Întemeietorul băncii a fost Peter Traugott Lange, un funcționar imperial. Primii salariați au lucrat benevol pentru bancă, iar jumătate din venituri au fost destinate spitalului din Brașov iar ulterior altor instituții ale comunității locale. În 1841 se înființează și la Sibiu o astfel de bancă. Iar după modelul lor, și românii ardeleni au început din 1872, să-și creeze instituții de credit, care direct sau indirect prin fonduri special destinate acțiunilor filantropice sau profituri obținute la aceste bănci de fondurile bisericești și școlare, au contribuit la alte opere de caritate. În 1910, băncile săsești, vărsau către comunitate în mod direct aproape un sfert din venituri iar cele românești mai bine de 5 procente. S-au creat în acest fel școli, instituții de cultură, spitale, centrale electrice și băi publice, biblioteci și cămine de studenți, alte beneficii pentru comunități, dar mai ales oameni capabili să ducă aceste tradiții altruiste mai departe, construind caractere și oameni dedicați unei activități bancare și economice în folosul semenilor săi.

În timpuri de restriște aceste gesturi erau și mai multe. De exemplu, mica bancă din Cluj, Economul, în momentul în care a izbucnit primul război mondial, a donat sume substanțiale pentru fondarea și întreținerea unui spital de recuperare a răniților aduși de pe front, într-o clădite în care funcționase în timp de pace un internat, unde studenților români din Cluj li se oferea cazare și masă. Banca a luptat pentru ca salariații săi să aibă, chiar și pe câmpul de bătălie, liniștea unui venit sigur pentru familia rămasă acasă. Banca s-a implicat nu numai cu bani dar și cu oameni în salvarea nu doar a averilor acționarilor, dar și a altor institute de credit aflate în primejdie. Fiecare filer, iar mai târziu fiecare ban, erau conservați cu grijă, păstrați cu sfințenie în tezaurele și afacerile băncii. La fel se proceda la Sibiu, la Brașov, la Bistrița, la Oradea, Orăștie, Timișoara sau Arad, de către omenoasele bănci ale românilor.

Vremurile însă au trecut altfel în această țară de dincolo de păduri față de depărtatul Augsburg. O ceață a ateismului, și poate mai grav a necredinței generalizate, a acoperit memoria locurilor. Astăzi, dacă te plimbi pe străzile Clujului, Brașovului sau Sibiului, cu greu vei găsi cel mult o placă comemorativă care îți va vorbi de caritatea unor instituții de credit, de munca lor neobosită în interesul comunităților. Multe dintre locurile în care au funcționat vechile lăcașele de întrajutorare, case de bătrâni, biblioteci, internate, nici nu mai păstrează destinația lor inițială. Gesturi mărinimoase ale unor fundații care militează pentru păstrarea memoriei marilor oameni pe care i-a dat acest loc binecuvântat de lume, mai amintesc de aportul ce-l aduceau acești oameni și instituțiile conduse de ei pentru a ridica comunitatea nu din purgatoriu spre rai ci din sărăcie spre libertate, cultură și prosperitate.

Am căutat în zadar pe strada Bisericii Ortodoxe din Cluj clădirea, unde ființase primul spital făurit de românii din Imperiul Austro-Ungar, sub finanțarea băncii și a unei societății a femeilor românce din Cluj. Casa Petran, cum o numeau, este astăzi o casă anonimă pe frumoasa stradă clujeană. În bogata Germanie, în Augsburg un gest caritabil de aproape jumătate de mileniu a rămas nu doar un muzeu ci și o tradiție de caritate. În România, la mai puțin de jumătate de secol, astfel de gesturi au intrat în anonimat. Bancherii vorbesc adesea în analizele complicate pe care le prezintă boardurilor lor despre corelațiile dintre feluriți indicatori, cuantificându-le nivelul de semnificație, semnul care semnifică legătura directa sau indirectă ori cât de puternică este acea corelație. Corelația dintre tradiție și prosperitate s-a rupt la noi, marile gesturi se așteaptă de la alții. Ne bucurăm de ele și le respectăm. Astăzi, în țara noastră nu mai există nici o bancă, care să fi continuat neîntrerupt tradiția micilor bănci românești.

Și azi purtăm un război, cum îl numesc mulți, un război mondial cu un virus, corelația dintre răspuns la această criză și tradiție este directă și puternică pe alte meleaguri și mai mult indiferentă la noi. Poate manipulând această indiferență mercantilistă din noi, după etica ajutorării comunităților, vom crea bănci și companii altruiste, precum visau sașii și românii din Ardeal odinioară și instituții private sau nu a căror eficiență să se traducă în altruism obștesc nu în dividende. Sunt convins că de acolo va răsări cu adevărat capitalul sustenabil prin suflet omenesc.

Text de Septimiu Moga