Bagatelizarea votului. După 30 de ani

Caius Chiorean, redactor-șef Transilvania Reporter

La aproape 30 de ani după alegerile din Duminica Orbului, avem din nou alegeri cu final programat. Similitudinile merg mai departe. Ca un arc peste timp, scrutinul se propune din nou alegătorilor mai mult ca un plebiscit. Cetăţenii sunt direcţionaţi de puternicul zilei să spună nu infamei opoziţii. Dialogul politic de campanie este oficial închis aşa încât să scadă posibilitatea de a discerne. La fel ca în primele alegeri prezidenţiale prevalează impactul emoţional al mesajelor forţă. În 1990, majoritatea a fost cucerită de mesajul continuităţii cu trecutul comunist, în contrapondere primejdiei ca oponenţii şefului statului, veniţi din exil, “să vândă ţara”. Astăzi, preşedintele exploatează tema justiţiei morale îndreptată împotriva PSD, care “a guvernat împotriva poporului”. Trădarea poporului este, se vede, o temă recurentă şi, deşi neverosimilă, ea reuşeşte din nou să “focalizeze adevărul”. Arhitectura votului se construieşte din clişee; ele nu sunt stingherite de eventuale polemici care să evidenţieze proiectele politice, calităţile şi vulnerabilităţile candidaţilor.

Am putea argumenta că în 1990 a avut totuşi loc o dezbatere între Ion Iliescu, Radu Câmpeanu şi Ion Raţiu. De fapt, singurul scrutin fără participarea la dezbateri a viitorului preşedinte a fost cel din 2000, când Iliescu a refuzat să dialogheze cu Vadim Tudor, un vechi tovarăş abandonat. Dialogul celor trei candidaţi din 1990 n-a contat. Dezbaterea e o formalitate atunci când nu poate modifica percepţii preexistente foarte puternice. Totuşi, ea e o formalitate cel mai adesea tratată ca o obligativitate democratică, chiar dacă are efecte limitate într-un mediu de unanimitate a gândirii. Dar uneori şi aceste efcete limitate pot avea consecinţe. Când Viorica Dăncilă a refuzat dezbaterile în primul tur ea a intuit corect că o confruntare de idei îi poate primejdui accesul în finală. Preşedintele e scutit de aceste emoţii, refuzul de a se angaja în dialog şi polemici trebuie că are alte motive.

Neîndoielnic, votul plebiscitar e egal în faţa legii cu votul politic avizat. Diferenţa e de legitimitate. Preşedintele e la ultimul mandat, să spunem că nu îşi face griji privind propria persoană. Partida sa e însă diminuată pe termen lung. Adeziunea la clişee a alegătorilor e una slabă în timp comparativ cu adeziunea la proiecte, o emoţie viitoare o înlocuieşte uşor pe cea de azi. Proiectul politic unic de restrîngere a opoziţiei ţine cât ţine, nu la nesfârşit.
Nu vorbim despre reproşuri, candidaţii sunt liberi să-şi gândească strategiile. În plus, preşedintele este beneficiarul fără merit al greşelilor stângii. Acestea au dat consistenţă şi au generalizat prejudecăţile şi discursul convingător antipsd. Oponenţi fără valoare i-au oferit preşedintelui confortul de a câştiga fără niciun angajament, altul decât cel al zdrobirii stângii. Prea mult confort strică însă. Absenţa unei alternative la Cotroceni l-a privat pe preşedinte pe tot parcursul mandatului de necesitatea politică de a progresa. Şeful statului şi-a rafinat călătoriile, în schimb nu a câştigat în discurs şi comunicare politică, abilităţi pe care le-ar fi putut întrebuinţa în folosul a mai multor români în călătoriile sale.

Să mai spunem că publicul însuşi se estompează când este împiedicat să se edifice ascultându-i pe candidaţi. El devine captiv unui ideal modest, unul care îşi propune doar o formă de evitare a ceva rău. Revoluţia morală anunţată de preşedinte putea avea un debut mai înflăcărat. În cele din urmă preşedintele s-a răzgândit parţial şi a anunţat că va organiza împreună cu echipa lui de campanie o formulă de monolog la care să participe analişti şi gazetari. Este deocamdată exclusă o dezbatere reală, prestanţa funcţiei în viziunea prezidenţială exclude dialoguri inconfortabile. De fapt, ca şi Ion Iliescu în 1990, preşedintele nu suportă să fie contrazis. Este o vulnerabilitate a autointitulaților lideri ai revoluţiilor, fie ele sociale sau morale.

Postaţi un comentariu