Mihai Chirilov, director artistic: Vreau ca filmele pe care le aduc la TIFF să-ți deschidă ochii, nu să te adoarmă în scaun

Ediția cu numărul 14 a Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF) este și în acest an una provocatoare prin libertatea creativă de expresie reflectată în cele peste 220 de filme propuse în perioada celor zece zile de festival. Ca în fiecare ediție, selecționerul principal al filmelor a fost directorul artistic al TIFF, Mihai Chirilov, care a imprimat și în acest an TIFF-ului o bucățică din personalitatea lui. „Am grijă ca în fiecare an, prin programarea pe care o fac, să lărgesc aria de acoperire a festivalului, dar asta nu înseamnă că de dragul unui box-office mai bubuitor, voi aduce la TIFF filme de multiplex”, precizează Mihai Chirilov cu referire la deschiderea festivalului către publicul larg. Despre contribuția pe care a adus-o celui mai cunoscut festival de film din România, despre actuala ediție TIFF, dar și despre provocările primelor ediții, am stat de vorbă cu Mihai Chirilov.

Reporter: Faci parte din echipa care a pus bazele TIFF. Care consideri că a fost momentul de maturitate al festivalului?

M.C.: Cred că a fost în 2007, când TIFF-ul s-a desfășurat simultan la Cluj și la Sibiu. A fost anul în care Sibiul era Capitala Europeană a Culturii, a fost anul de grație cu 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile și California Dreamin’. A fost anul cu un număr record de filme de până atunci. Și a mai fost incredibilul concert Fanfara Ciocârlia, perfect mulat pe atmosfera vibrantă a festivalului. Efortul logistic a fost impresionant, dar reușita a fost pe măsură. TIFF-ul a crescut practic sincron cu Noul Cinema Românesc. După acea ediție, un cronicar american a scris că TIFF-ul amenință reputația pe care Festivalul de la Karlovy Vary o deținea în regiune.

R:Ne poți enumera câteva dintre provocările primelor ediții TIFF? Festivalul neavând notorietate, era mai greu de obținut anumite filme, erau mai greu de atras invitații, de încheiat colaborări?

M.C: Provocarea inițială a fost de a demonstra că se poate, în condițiile în care TIFF-ul, la prima ediție, nu a beneficiat nici de prea multe încurajări, nici de sprijin de la stat. În paranteză fie spus, aceasta rămâne provocarea de fiecare an – efortul de a strânge un buget necesar unui eveniment de o asemenea anvergură, care a crescut simțitor de la o ediție la alta, este în continuare uriaș. Am intrat în organizarea TIFF-ului după ani buni de critică de film în care am vizitat zeci de festivaluri internaționale, dezvoltând relații de amiciție, parteneriale, cu cei mai importanți jucători din industria cinematografică. La început de drum au contat enorm know-how-ul organizatoric exersat al lui Tudor Giurgiu și relațiile interumane. Practic, am obținut toate filmele pe care ni le-am dorit.

R.: Întotdeauna ai „agitat spiritele” prin selecția pe care o propui an de an. Ai acest lucru în vedere atunci când selecționezi filmele? La ce te gândești în primul rând atunci când te afli în fața acestor alegeri?

M.C.: Sigur, mă interesează să agit spiritele, să-i provoc pe spectatori să gândească, să iasă din zona lor de confort, să-și exploreze, prin film, propria viziune despre ei și despre lume. Vreau ca filmele pe care le aduc la TIFF, chiar și cele mai deranjante, să-ți deschidă ochii, nu să te adoarmă în scaun, dar nu mă interesează controversele gratuite și dezbaterile politice în care toată lumea latră și nimeni nu convinge pe nimeni. Nu-mi rămâne să sper decât că publicul îmi va împărtăși alegerile – deși lucrul ăsta nu e obligatoriu. Așa cum TIFF-ul a fost și trebuie să rămână o platformă a libertății creative de expresie, diversitatea de opinie în rândul spectatorilor e mai mult decât salutară.

R.:  De ce ai dorit în acest an deschiderea TIFF-ului mai mult spre publicul larg?

M.C.: Filmul este cea mai populară dintre arte și normal că îmi doresc să fie văzut de cât mai mulți oameni. Am grijă ca în fiecare an, prin programarea pe care o fac, să lărgesc aria de acoperire a festivalului, dar asta nu înseamnă că de dragul unui box-office mai bubuitor, voi aduce la TIFF filme de multiplex. Acestea nu mai au nevoie de nici o promovare. Apariția în peisajul locațiilor festivalului a proiecțiilor în aer liber din Piața Unirii a presupus, într-adevăr, o mutație în selecția filmelor – pentru că aici, cârligul la spectator trebuie să fie mult mai la vedere. Am încercat totodată să scoatem TIFF-ul din propria lui zonă de confort (centrul Clujului) și să-l itinerăm în zonele de periferie: Cinema Mărăști, proiecțiile în aer liber din Mănăștur, cele de la Depozitul de Filme și, iată, în acest, TIFF Campus-ul din Hașdeu, cu o selecție de filme și concerte țintite către publicul studențesc.

R.: Cărui actor/actriță ți-ai dori să-i înmânezi la edițiile viitoare Premiul Special TIFF pentru contribuția adusă cinematografiei mondiale? Dacă ai o asemenea preferință personală.

M.C.: Helen Mirren și Julianne Moore sunt două actrițe pe care le ador. Lui Mirren îi trimitem invitație de câțiva ani buni, dar până acum n-a fost să fie. Sper ca într-o bună zi agentul ei să ne răspundă afirmativ. Pe Julianne Moore o putem vedea anul ăsta la TIFF în rolul extraordinar din Still Alice, care i-a adus Oscarul.

R: Care este festivalul-model pentru tine din circuitul festivalier pe care îl faci în fiecare an, unde regăsești cel mai bun echilibru, între organizare, vizibilitate, oferta de filme, personalitate?

M.C.: Când vine vorba de organizare, nemții sunt imbatabili. Berlinala punctează la absolut toate capitolele (mai puțin vreme – pentru că în februarie la Berlin e un frig sinistru). Festivalul de la San Sebastian, din Nordul Spaniei, e și el un model – poate și pentru că se întâmplă într-un oraș mic, pe care îl ia pe sus în timpul festivalului. În plus, vremea în septembrie este excelentă, iar proximitatea Oceanului și viața socială din jurul festivalului sunt mai mult decât binevenite. Oricât de frivol ar suna, e important ca într-un festival care te solicită de dimineață până seara prin oferta abundentă de filme să-ți poți da zilnic un refresh care să-ți permită să-l savurezi la maximum.

R.: Când crezi că filmul va fi acceptat ca artă oficială în România? Prin ce a contribuit TIFF la oficializarea acestei arte?

M.C: În momentul în care factorii de decizie vor accepta evidența la modul cel mai sincer cu putință, și nu doar de complezență, pentru un vot în plus: aceea că filmul românesc a repus România pe harta culturii internaționale. În momentul în care cineaștii români nu vor mai pierde timp și energie pentru a face rost de bani ca să-și facă filmele. În momentul în care România va avea o strategie permanentă de susținere a filmului care reprezintă țara în cursa pentru Oscarul străin. Prin numărul sporit de invitați din industria cinematografică internațională (agenți de casting, producători, directori de festivaluri, critici de film etc) care vin la festival special pentru Zilele Filmului Românesc, TIFF-ul a oferit o platformă profesionalizată producției naționale, facilitând apariția coproducțiilor și vizibilitatea tot mai mare a filmelor noi în festivalurile din străinătate, dar și a celor de arhivă – dovadă retrospectivele Lucian Pintilie sau Liviu Ciulei, care imediat după TIFF au început să circule internațional.

R.: Ce ai descoperit despre tine în cei 14 ani de când faci parte din echipa TIFF? În ce fel a format acest festival criticul și omul din tine?

M.C.: Cred că, mai degrabă, criticul și omul din mine au imprimat TIFF-ului și selecției pe care o fac în fiecare an o bucățică din personalitatea mea. Nu-mi place să vorbesc despre mine, dar sunt convins că multe dintre filmele din festival – și în special cele în care mă regăsesc sau mă privesc ca-ntr-o oglindă – o fac în locul meu. Și e mai bine așa.

R.: Care este recomandarea ta pentru public dintre filmele propuse pentru vizionare în Piața Unirii Open Air? Pe ce criterii au fost selectate aceste filme, având în vedere că dispun de o mai mare vizibilitate decât într-o sală de cinema.

M.C.: Presupun că deschiderea cu Wild Tales nu mai are nevoie de nici o prezentare, după cum cred că și la Comoara, noul film al lui Corneliu Porumboiu recent premiat la Cannes, Piața Unirii va fi plină ochi. Dar pentru grația rară cu care reușește să topească teme serioase într-o comedie irezistibilă, votul meu merge către filmul grecesc Xenia. Filmele din Piața Unirii trebuie să-ți facă cu ochiul instantaneu, fără a mai fi nevoie să citești prea multe despre ele. Messi e Messi, Michael Fassbender și premiul de la Sundance fac din Slow West un hit de box-office garantat, Trash este un soi de Slumdog Millionaire filmat în Brazilia de regizorul Stephen Daldry căruia îi datorăm minunatul The Hours, Half Way și Famille Bellier sunt două comedii care au făcut ravagii în Belgia și în Franța, iar pasionanta aventură în deșert și imaginea fabuloasă din Theeb merită cel mai mare ecran din lume.