Claudiu Groza, teatrolog: „Să sperăm că pandemia este doar un interludiu nefericit pentru lumea teatrului”

„Teatrul s-a închis și publicul s-a dispersat. Nu se știe până când. Iar noi nici măcar nu putem pretinde că știm a face și altceva mai constructiv, decât a fi pe scenă, drapați în personaje etalon”, spunea unul dintre actorii scenei românești de teatru și film în 27 martie, de Ziua Mondială a Teatrului.

La fel ca majoritatea teatrelor din marile orașe ale lumii în care pandemia s-a instalat pe durată nedeterminată, teatrele de stat și cele independente din România au lăsat cortina. Sălile sunt acum goale, la fel și culisele și cabinele de probă. Pe mulți actori din trupele teatrelor naționale îi vedem în spectacole înregistrate transmise online pe Facebook sau pe Youtube, pe alții îi vedem în înregistrări individuale. Pe unii nu îi mai vedem deloc.

Care sunt pierderile în relația teatru-spectatori și ce va însemna întoarcerea la „normalitate” după această lungă perioadă am încercat să aflăm dintr-o discuție cu teatrologul și curatorul teatral, Claudiu Groza. Am vorbit optimist și pesimist despre viitorul teatrului și despre limitările pe care le aduce mediul online acestei arte.

Multe instituții de teatru și-au părăsit zona de confort și au început să experimenteze formate online pentru a păstra contactul cu publicul. Ce crezi că se pierde în acest nou schimb dintre teatru și spectator și ce crezi că se câștigă?

Emit, firește, un truism spunând că teatrul nu este făcut pentru a fi urmărit altfel decât live. Difuzarea online sau filmată este cel mai des înșelătoare, pentru ca în majoritatea situațiilor avem de-a face cu filmări „de lucru”, în care nu prea există prim-planuri, se pierd numeroase detalii esențiale – de la mimica facială la gesturi sau reacții etc. –, astfel că o parte din semnificațiile spectacolului dispar, mai ales că tipul nostru de percepție mediată ne face să fim mai neatenți și să simțim nevoia de pauze mai dese decât în sala de teatru.

Pe de altă parte, multe teatre au distribuit producții antologice, capodopere, spectacole care au creat la vremea lor un ecou public notabil și care, din motive obiective, nu s-au jucat în prea multe festivaluri, așa că mulți spectatori au profitat de ocazia asta, cu toate neajunsurile pe care le-am menționat mai sus. Până la urmă, e preferabil să vezi un spectacol filmat decât să nu-l vezi deloc. Cred că s-a creat un fel de solidaritate tacită între artiști și spectatori în felul ăsta, mai ales că mulți artiști au dovedit o mare inventivitate în formule „alternative” – de la recitat de poeme la clipuri muzicale, cam toate reușite.

Cum crezi că va fi afectată lumea teatrului de stat după această perioadă?

Din păcate, este cert că pandemia va fi urmată de o criză economică, cu o contracție fiscală importantă la nivelul bugetelor locale, din care sunt finanțate majoritatea teatrelor publice. Deja există de câțiva ani o criză a bugetelor de producție, evocată periodic de manageri – n-o să intru în detalii despre cauze și efecte acum. Multe bugete s-au comprimat deja ori au înghețat la nivelul anilor trecuți, în contextul creșterii prețurilor, iar perioada de suspendare a activității va avea un efect major asupra veniturilor proprii ale teatrelor – sume care asigurau plata colaboratorilor și diverse cheltuieli adiacente producției. E greu de prezumat concret, dar opinia mea este că se va porni lent din punct de vedere financiar, dar cu multă creativitate – disperată, oarecum – din partea echipelor artistice și de management.

Crezi că teatrele independente vor mai putea să revină la „normalitatea” anterioară pandemiei, o normalitate care oricum avea mari neajunsuri? Cum vezi evoluția acestor teatre, a acestor trupe?

Poate sună paradoxal, dar cred într-un reviriment mai rapid al teatrelor independente decât al celor publice. Sunt companii mici, ceea ce le asigură o anume flexibilitate, cu echipe bine sudate și un public relativ fidel și constant. Apoi, majoritatea lucrează pe baza unor proiecte, ale căror termene sunt destul de strânse. Evident, șansa lor de a-și reveni ține tot de bani, adică de capacitatea finanțatorilor de a asigura bugetarea acestor proiecte. Probabil că asta se va realiza pentru contractele deja semnate, însă rămâne riscul unei scăderi drastice a bugetelor culturale la anul, așa că optimismul meu e moderat.

Ce crezi că înseamnă această întrerupere pentru studenții de la actorie, pentru această generație?

Studenții își petrec cam toată ziua la școală, sunt tineri și entuziaști și cred că vor recupera rapid partea practică a cursurilor – aici marea problemă, cred, dar care exista și înainte, este a exercițiului, a repetiției, a aprofundării, mai degrabă decât a deprinderii tehnicii. Iar cursurile teoretice, din ce știu, se derulează online. Oricum, sunt convins că mulți studenți la actorie repetă acasă, probabil spre deliciul sau groaza familiilor lor (râde).

Care ar fi gândul cel mai optimist și gândul cel mai pesimist cu privire la viitorul teatrului?

Gândul cel mai optimist – dar și cel mai utopic, aș adăuga imediat, ușor cinic – este că pandemia e doar un interludiu nefericit și că sălile de teatru vor fi pline, iar producțiile și festivalurile ne vor surprinde și uimi. Gândul cel mai pesimist este că va urma o criză economică de durată, iar cultura va fi zona sacrificată din punct de vedere financiar. Din păcate, în România instituția mecenatului n-a prins rădăcini în ultimii ani, și pe fondul unei legislații a sponsorizării absolut ineficiente, deci majoritatea proiectelor culturale se bazează pe diverse fonduri publice. Efectul e ușor de bănuit…

Crezi că artiștii în această perioadă se confruntă cu sentimentul că lumea îi uită?

Cred că răspunsul cel mai bun l-ar putea da chiar artiștii (zâmbește). Dar nu, nu cred că cineva e străbătut de asemenea gânduri, mai degrabă e îngrijorat pentru ce urmează, eventual. E cumva un moment de tranziție, sentimentul meu este că așteptăm un climax, o explozie, un punct culminant, ca să ne putem apoi recupera deprinderile dinainte (cel puțin sperăm asta). Altfel, cum am remarcat, artiștii se dovedesc plini de ghidușie pe rețelele sociale, până una-alta.

În calitate de critic de teatru, cât de „confortabil” este să vizionezi un spectacol de teatru în mediul online? Te limitează într-un fel?

Din punctul meu de vedere vizionările online sunt pentru un critic instrumente de lucru. Eu le folosesc pentru selecția de festival, de exemplu, sau ca bibliografie profesională. E foarte greu însă, online, de intrat în atmosfera specifică a spectacolului, în miezul ăla incandescent care te emoționează, te farmecă, te impresionează în sala de teatru. Gândiți-vă de ce teatrul n-a dispărut la apariția cinemaului și cum diferă și se completează concomitent cele două arte. Veți avea un răspuns destul de limpede. Dar ca substitut al spectacolului live, vizionarea online e binevenită, pe termen limitat. Nu ratați mai ales spectacolele pe care nu mai aveți ocazia să le vedeți și care ies din arhivele teatrelor rareori!.