Artiștii din spatele spectacolului

Fie că este vorba despre o piesă de teatru care presupune monologul unui singur actor ori un scenariu care aduce în fața publicului zeci de personaje, povestea din spatele poveștilor din săli este realizată de oameni muncitori, responsabili pentru multe dintre emoțiile publicului. Luminile, decorurile sau costumele sunt aproape la fel de improtante ca și actul în sine iar oamenii care se ocupă de ele sunt o parte crucială e echipei ce ridică publicul în picoare la finalul piesei.

Teatrul Național Cluj reușește să umple sălile la aproape fiecare spectacol. Așa cum directorul tehnic al insitutuției remarcă, perioada grea din anii ’90 când se juca cu 100 de oameni în săli de 1000 de locuri a trecut, iar lumea, fascinată la acea vreme de magia televiziunii, s-a reîntors în fața actorilor.

Dincolo de jocul actorilor, în timpul unui specactacol, se desfășoară și „magia” tehnică a piesei, la care iau parte luminiști, mașiniști, tehnicieni de sunet sau cabinieri. Ei sunt cei care pot transforma un actor într-un rege din secolul XV, ori o simplă scenă din lemn într-o impunătore piață din Roma. Despre „povestea din spatele poveștii” am discutat cu directorul tehnic al Teatrul Național din Cluj, Constantin Pojoni, care de 25 de ani este, așa cum el însăși recunoaște zâmbind, infectat cu acest microb de care se bucură că nu mai poate scăpa.

Aproximativ 100 de oameni se ocupă de partea tehnică a scenelor de teatru care se joacă zilnic. La multe dintre ele, munca propriu-zisă începe cu mai bine de o lună înainte de punerea în scenă. Regizorul artistic, directorul artistic și scenograful se consultă cu directorul tehnic, alături de care se decide lista cu „materialele” de care actorii vor avea nevoie în seara cea mare a spectacolului.

„Facem eforturi să le realizăm în atelierele proprii pentru a reduce costurile. Bugetele sunt reduse și departe de ce ne-am dori noi. Sunt departamente de croitorie, tâmplărie, sculptură sau pictură unde se produc decorurile pe care le putem noi face. Dacă vorbim despre scaune normale și lucruri uzuale le cumpărăm”, spune Constantin Pojonie.

Atelierele sunt cu circuit intern și sunt folosite în limita fondurilor. Cum unele dintre obiectele necesare se pretează la folosirea într-o anumită piesă de teatru, investițiile nu sunt nici ele mari iar atunci când este vorba despre obiecte unicat se apelează și la ateliere specializate. Cu toate acestea, în magazia de depozitare, atent așezate, putem găsi motociclete din polistiren, un model de Lună din fibră de sticlă, sau coloane sculptate în diferite stiluri din gips și carton.

„Sunt spectacole care necesită o anumită recuzită dintr-o oarecare epocă. Atunci apelăm la anticariate și la tot felul de târguri unde putem găsi aceste obiecte. Am avut recent o valiză din nu mai știu ce secol. Am căutat până am găsit. Când chiar nu găsim sau nu ne permite, oamenii noștri fac o „replică” atât cât se poate de fidelă pentru că nu poți ieși din buget. Am reprodus foarte multe obiecte, inclusiv o întreagă piață din Veneția. Lucrăm cu materiale ieftine și ușoare pentru că nu te poți apuca de zidit în sala de teatru. Platformele care par de beton sunt de fapt placaje pe care este tras un strat de ciment și care poate fi demontat. Dacă ai nvoie de un perete poți să faci o proiecție, dacă nu trebuie să-l atingă nimeni sau îl fac din materiale mai rezistente dacă scenariul presupune că cineva se lovește de acel perete. Un pod doar de decor îl facem din carton poate, dar dacă cineva trebuie să îl și traverseze trebuie cu totul alt material”, explică directorul.

În timp ce în atelierele teatrului se lucrează intens la realizarea decorului, la repetițiile artistice se impovizează. Un tron devine un simplu scaun de plastic iar un costum de epocă este înlocuită cu o ținută de zi cu zi.

„Când este finalizat decorul de către ateliere, se face o repetiție tehnică, cu toate compartimentele scenei. Aici se identifică ce mai trebuie adăugat sau tăiat. Totul se demontează pentru că împărțim totul cu Opera. Avem case pe care trebuie să le depozităm astfel că sunt făcute din zeci și sute de bucăți pe care să le poți duce oriunde. Toate elementele sunt atent numerotate astfel încât știm fiecare unde trebuie să fie. Înainte cu un anumit termen apar costumele, gândite de scenograf și aprobate, după care sunt realizate în ateliere”.

Să fie lumină!

Lumina are un rol esențial în piesele de teatru. Umbrele, lumina caldă sau rece influențează publicului și îi sugerează numeroase stări. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării de tehnicienii care pregătesc zile întregi toate „momențelele”, așa cum sunt acestea numite.

„Pe fiecare moment în parte lucrează actorii și tehnicienii de lumină și asta durează foarte mult. Aceste pregătiri le începi uneori la ora 14 și termini mâine dimineață. Fiecare mișcare din scenă are nevoie de o anumită lumină. Ca să creezi acea lumină e nevoie de oameni care manevrează lumini de pe pasarele. Totul este computerizat și de fapt programarea durează atât de mult. Trebuie puse toate în realție și trebuie văzut ce se întâmplă când aprizi fiecare lumină pe rând dar și ce se întâmplă când le folosești pe toate, care poate sunt 100. E muncă de creație în care maestrul de lumini și scenograful prezintă regizorului modul în care luminile vor funcționa și el decide unde vrea lumini calde, reci sau diverese umbre. Ce vede la final spectatorul este o succesiune „momențele” în care lumina are un rol foarte important, chiar dacă pentru mulți insesizabil. Publicul care vine des simte când luminile se schimbă și știe că dacă de exemplu, fața actorului este doar jumptate luminată asta nu este o simplă coincidență. Rar se întâmplă dar de obicei aceasta este intenția. Prin lumină sau lipsa ei atragi atenția. Când ceva rămâne în întuneric se vrea scoatearea în evidență a unuit detaliu. O scrumieră lăsată pe jos nu este niciodată întâmplătoare”, atenționează directorul tehnic al Teatrului.

Cine stinge lumina?

Ca multe alte domenii legate de cultură însă, meseriile de scenă se află într-o acută lipsă de personal. În lipsa unor specializări, singura șansă a tinerilor este aceea de a se specializa la locul de muncă, un loc de muncă în care, așa cum și Constantin Pojonie recunoaște, satisfacțiile sunt mai mult de ordin spiritual.

„La noi se lucrează sâmbăta și duminica, programul este foarte flexibil și, așa cum știe toată lumea, salariile sunt mici. Dincolo de asta, în România nu există specializări în munca de scenă. Totul se face cu dragoste pentru așa ceva și învățând la locul de muncă. Toți au făcut așa. La sunet și lumină se mai poate totuși învăța la un profil de specialitate, dar munca aici este cu totul diferită față de ce te învață teoria. Oamenii de aici sunt autodidacți. Când primesc instrumentele stau nopți întregi cu manuale în mână și învață. Cu toate aceste, la nivel european suntem cât se poate de ok. Când avem spectacole înafara țării ne descurcăm”

Pasiunea și satisfacția aplauzelor sincere ale publicului sunt însă de neînlocuit pentru oamenii din spatele spectacolului. Prin actori, aceștia se încarcă cu energia care îi va ajuta ca la piesa următoare să mai contruiască o casă din carton ori o fântână arteziană din polistiren.

„E un microb care îți intră în sânge și care te face să uiți de partea financiară, înlocuită de aplauzele publicului care pentru mulți țin loc de orice. Noi vedem publicul printr-o găurică în cortină, dar energia ajunge și la noi prin actori. Satisfacția că am contribuit la un specatcol bun este imensă. Munca actorilor este infinti mai grea, pentru că ei memorează texte întregi în timp ce noi respectăm indicațiile de pe foi și știm ce trebuie să facem în funcție de actor. Dar le dăm și noi valoare”, conchide Constantin Pojonie.

Nimic nu e întâmplător într-un spectacol de teatru. Becurile se aprind la comandă, umbrele sunt puse la comandă și la acest lucru contribuie zeci de oameni, chiar dacă pe scenă este un singur actor. În spatele scenei sunt zeci de oameni care se ocupa de costume, machiaj sau peruci. Un actor mare, de valoare, dacă spune o poezie pe stradă e ok, va fi apreciat. Dar dacă mai pui un bec deasupra lui și îl pui pe un scaun parcă altfel arată. Și aici intervenim noi. Noi punem în valoare actorii și suntem o mare echipă, de la regizor la femeia de serviciu.