În februarie anul acesta, cu ocazia vizitei preşedintelui Iohannis peste Prut, imediat după formarea guvernului neconvingător Chiril Gaburici (PLDM-PDM, susţinut explicit de comunişti, cu liberalii rămaşi în opoziţie şi cu fostul premier Leancă demisionar din principalul partid de guvernământ) dar şi a numeroaselor semnale dezamăgitoare privind lipsa de opţiuni strategice clare şi de determinare politică de la Chişinău, am atras atenţia că Republica Moldova riscă să devină un „non-subiect”[1] în România şi în Uniunea Europeană.…

În ultraluxosul castel Elmau din sudul Germaniei, cuibărit în splendoarea peisajului din munţii bavarezi Wetterstein, cele mai mari şapte puteri democratice din Uniunea Europeană, America de Nord şi Asia discută în aceste zile viitorul lumii.…

Dacă n-ar fi fost episodul jenant Juncker-Orbán, Summitul de la Riga putea fi cel mai bine caracterizat prin formula „nimic despre nimic”. Dar cum episodul cu pricina a fost real şi atât de debusolant (o să-l discutăm la sfârşit), trebuie să admitem că bilanţul întregii reuniuni a marcat un fiasco total, deopotrivă strategic, politic, simbolic şi moral.…

Despre alegerile din Marea Britanie scriu astăzi, când rezultatele ne sunt deja cunoscute, dintr-o perspectivă mai puţin abordată. Mă voi referi la declinul partidelor liberale în Occident şi la semnificaţiile majore ale acestei disoluţii pentru Europa.…

Erodarea ordinii occidentale, frustrările post-sovietice ale Rusiei şi dilemele Uniunii Europene

Peste puţine zile, Europa, Statele Unite şi Rusia vor trăi (ce-i drept, din perspective total diferite) un moment de reflecţie şi reculegere, cu trimiteri esenţiale spre contextul actual al sistemului de relaţii internaţionale.…

Peste câteva zile, în cadrul programului de dezbateri Dialoguri@MAE, lansat recent, diplomaţia românească va prezenta şi supune discuţiei avizate conceptul Security Trusts, menit să creeze „o platformă de dialog permanent” pentru creşterea (restabilirea) încrederii între actorii statali şi non-statali din regiune.…

Grupul P5+1 (puterile nucleare din Consiliul de Securitate plus Germania), în care s-a distins de la distanţă voinţa politică a Statelor Unite, a ajuns în ultimul ceas, practic în momentul expirării termenului de negociere de la Lausanne, la un acord-cadru cu Iranul, pe vechiul şi controversatul dosar privind programul nuclear al Teheranului.…

Mărturisesc că am fost surprins şi dezamăgit. Am crezut, acum doi ani, la relativ puţină vreme după sosirea domniei sale la Bucureşti, că doar opiniile noastre politice diferă. Porneam atunci de la asumpţia că, la urma urmei, un ambasador trebuie să reprezinte punctul de vedere al conducerii ţării sale, dar atâta vreme cât o face cu profesionalism, stil şi eleganţă misiunea sa diplomatică merită, totuşi, respectul cuvenit, cel puţin în mediile avizate.…

Ambasadorul rus în Danemarca le-a spus recent danezilor că, dacă aderă la sistemul antirachetă dezvoltat de americani în Europa, navele lor devin ţinte ale rachetelor nucleare ale Rusiei. Bun, omul pare dus la prima vedere, dar declaraţia unui diplomat la acest nivel, corelată şi cu alte năzdrăvănii verbale şi mojicii á la Rogozin, nu e câtuşi de puţin întâmplătoare şi ar trebui privită mai atent.…

Idei şi puncte cheie:

• După anexarea Crimeei, prin sfidarea dreptului internaţional, şi agresiunea militară indubitabilă a Rusiei asupra unui stat suveran, având statut de asociat al Uniunii Europene, statele şi naţiunile Europei democratice se află din nou în faţa întrebării politice fundamentale, căreia niciun lider politic nu ar dori să-i răspundă vreodată explicit: ce merită să fie plătit, preţul păcii sau preţul războiului?

Recent, Preşedintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker a afirmat că Uniunea Europeană are nevoie de o armată proprie pentru a face faţă cu succes provocărilor de securitate dinspre Răsărit, pentru a transmite un semnal hotărât Moscovei, „pentru a-şi apăra valorile şi frontierele”, dar şi (sau mai ales) pentru a fi mai credibilă în politica sa externă.…

[stextbox id=”custom”]

Idei şi puncte cheie:

• 3 martie a.c., premierul israelian Benjamin Netanyahu susţine în faţa Congresului Statelor Unite un discurs extrem de controversat, în care critică administraţia Obama pentru iminentul Acord cu Iranul ;

• Netanyahu pozează în rolul vizionarului înţelept (un Churchill al Orientului Mijlociu), care atrage atenţia naivilor americani asupra intenţiilor reale şi ascunse ale Teheranului, dar faptul că este în plină campanie electorală îi diminuează substanţial credibilitatea şi ridică totodată problema graniţei între discursul electoral şi consistenţa efectivă a tezei sale (nici una, nici alta nu pot fi total negate);

• Politizarea intensă şi partizanatul cvasi-transparent în relaţia bilaterală Statele Unite-Israel par mai evidente ca oricând, cu republicanii susţinând energic cauza Israelului şi abordarea tradiţională de politică externă a SUA, consacrată în ultimele decenii, respectiv cu Preşedintele Obama şi tabăra democrată părând mai degrabă deranjaţi de insistenţa, rigiditatea şi agresivitatea discursivă a lui Netanyahu şi fiind tentaţi de o abordare ceva mai flexibilă, mai echidistantă şi mai conciliantă asupra chestiunilor care divid Orientul Mijlociu, fără favorizarea neapărată, aproape doctrinară, a intereselor Israelului în disputele din regiune;

• Netanyahu se adresează legislativului american (doar) la invitaţia liderului majorităţii republicane John Boehner şi fără a beneficia de o invitaţie din partea Casei Albe, aşa cum cere protocolul diplomatic, în cazul vizitelor şefilor de stat şi de guvern;

• Pe 17 martie au loc alegeri legislative în Israel iar Netanyahu este lansat într-o campanie electorală destul de „agresivă”, care vizează inclusiv sensibilizarea cercurilor evreieşti din Statele Unite şi Europa şi crearea sentimentului general că numai statul Israel este protectorul tuturor evreilor, în timp ce democraţiile occidentale au eşuat în a apăra valorile şi principiile care au consacrat, după 1948, profilul parteneriatului tradiţional al Israelului cu Vestul.