Netanyahu în America: până unde ţine campania electorală şi de unde începe ruptura reală?

Valentin Naumescu, diplomat

Idei şi puncte cheie:

  • 3 martie a.c., premierul israelian Benjamin Netanyahu susţine în faţa Congresului Statelor Unite un discurs extrem de controversat, în care critică administraţia Obama pentru iminentul Acord cu Iranul ;

  • Netanyahu pozează în rolul vizionarului înţelept (un Churchill al Orientului Mijlociu), care atrage atenţia naivilor americani asupra intenţiilor reale şi ascunse ale Teheranului, dar faptul că este în plină campanie electorală îi diminuează substanţial credibilitatea şi ridică totodată problema graniţei între discursul electoral şi consistenţa efectivă a tezei sale (nici una, nici alta nu pot fi total negate);

  • Politizarea intensă şi partizanatul cvasi-transparent în relaţia bilaterală Statele Unite-Israel par mai evidente ca oricând, cu republicanii susţinând energic cauza Israelului şi abordarea tradiţională de politică externă a SUA, consacrată în ultimele decenii, respectiv cu Preşedintele Obama şi tabăra democrată părând mai degrabă deranjaţi de insistenţa, rigiditatea şi agresivitatea discursivă a lui Netanyahu şi fiind tentaţi de o abordare ceva mai flexibilă, mai echidistantă şi mai conciliantă asupra chestiunilor care divid Orientul Mijlociu, fără favorizarea neapărată, aproape doctrinară, a intereselor Israelului în disputele din regiune;

  • Netanyahu se adresează legislativului american (doar) la invitaţia liderului majorităţii republicane John Boehner şi fără a beneficia de o invitaţie din partea Casei Albe, aşa cum cere protocolul diplomatic, în cazul vizitelor şefilor de stat şi de guvern;

  • Pe 17 martie au loc alegeri legislative în Israel iar Netanyahu este lansat într-o campanie electorală destul de „agresivă”, care vizează inclusiv sensibilizarea cercurilor evreieşti din Statele Unite şi Europa şi crearea sentimentului general că numai statul Israel este protectorul tuturor evreilor, în timp ce democraţiile occidentale au eşuat în a apăra valorile şi principiile care au consacrat, după 1948, profilul parteneriatului tradiţional al Israelului cu Vestul. Ideea este riscantă politic dar dezbaterea în sine merită să aibă loc, fiind fascinantă pentru analiştii independenţi şi pentru mediile academice, intelectuale şi spirituale aparţinând marilor culturi şi civilizaţii creştine şi iudaice, care au atât de multe lucruri în comun;

  • Descinderea intempestivă şi oarecum provocatoare a lui Netanyahu în inima democraţiei americane divide nu numai politica şi societatea americană, dar şi opinia publică din Israel, prin neobişnuitul situaţiei şi depăşirea unei noi linii roşii a relaţiilor politico-diplomatice bilaterale;

  • În opinia mea, impasul actual din relaţia Statele Unite-Israel nu se limitează la divergenţele asupra Acordului cu Iranul ci este mai profund, ţinând de o anumită schimbare a etosului Americii în raport cu lumea, schimbare care trece dincolo de caracteristicile culturale, intelectuale, politice şi biografice ale lui Obama, atingând miezul adânc, „magma” societăţii americane, una care a încetat să mai reflecte cu stricteţe crezul WASP (White-Anglo-Saxon-Protestant) al anilor 50-60 şi chiar abordarea hawkish a „uliilor” democraţiei liberale din deceniile mai recente. La urma urmei, reinserţia treptată şi monitorizată a Iranului pe scena diplomatică internaţională este un lucru bun şi poate duce la responsabilizarea regimului de la Teheran, precum şi la un necesar echilibru şiit-sunit în Orientul Mijlociu, chiar dacă asta deranjează acum Arabia Saudită;

  • America se schimbă semnificativ iar ceea ce numim minorităţile vizibile şi corectitudinea politică, triumfătoare în „războaiele culturale ale Americii” (ne place sau nu, depinde de opţiunea ideologică şi culturală a fiecăruia dintre noi), au imprimat şi vor imprima pentru mult timp de acum încolo un anumit tip de comportament (cod) politic şi instituţional, tot mai departe de aşteptările conservatoare ale lui Netanyahu;

  • Aici nu e vorba de cine are dreptate şi cine se înşeală. Şi Netanyahu are dreptate, şi Obama are dreptate, atâta doar că fiecare vorbeşte în numele ţării sale şi al majorităţii cetăţenilor care i-au ales şi reales (de două ori pe Obama, de trei ori pe Netanyahu), iar aceste ţări şi majorităţile despre care vorbim se îndepărtează tot mai mult, chiar dacă nu total şi nu ireversibil;

  • Ruptura Israelului de Statele Unite (sau invers), dacă într-adevăr se va produce (eu cred că procesul de fisurare a relaţiei va fi stopat după alegerile prezidenţiale americane de anul viitor, legăturile organice între cele două societăţi fiind totuşi mult prea puternice pentru a permite separarea politică) ar declanşa un seism catastrofic al Orientului Mijlociu, din care nu vor avea de câştigat nici democraţiile occidentale, nici Israelul, nici ţările arabe moderate care s-au aliniat, de bine de rău, la sistemul regional de tratate şi alianţe centrat pe echilibrul actual de putere, respectiv pe interesele strategice şi politica Statelor Unite ale Americii (Egipt, Iordania, Arabia Saudită etc.), asigurând în acelaşi timp securitatea Israelului în oceanul tulburat al Islamului;

  • Dincolo de ofensa protocolară şi politică adusă Preşedintelui Statelor Unite (cu care oricum Netanyahu a avut relaţii mai degrabă reci, începând chiar din 2009), trebuie admis că sensul şi conţinutul discursului din Congres sunt cu adevărat cruciale pentru perspectiva relaţiilor bilaterale, pentru evoluţia politică a Israelului, pentru viitorul Orientului Mijlociu şi pentru aranjamentele de securitate ale unei lumi care se reconfigurează sub ochii noştri.

*

Semnele răcirii relaţiei Washington-Ierusalim sunt de notorietate, datează din 2009 şi includ episoadele jenante din 2010-2012 ale unor vizite nereuşite ale lui Netanyahu la Washington, în care Casa Albă a refuzat practic întrevederea celor doi importanţi lideri ai lumii. Am scris în trecut despre acest lucru, arătând că inclusiv nominalizarea lui Chuck Hagel la Apărare a fost considerată o sfidare explicită a lui Obama la adresa sensibilităţilor exprimate de puternicele cercuri pro-israeliene, mai ales după afirmaţiile prietenului Chuck din mandatul său de senator, despre „lobby-ul evreiesc care intimidează pe toată lumea aici în Congres”, întărite de completarea tranşantă că „el nu este senator al Israelului, ci al Statelor Unite”. Chuck Hagel este acum istorie, fiind practic eliminat de consilierii cei mai influenţi ai preşedintelui, dar receptivitatea scăzută a lui Barack Obama faţă de interesele şi abordările specifice ale Israelului, precum şi etosul său diferit de cel al predecesorilor de la Casa Albă au rămas, în esenţă, neschimbate.

Nu trebuie uitate, în contextul evenimentelor tensionate de astăzi, criticile frecvente ale Casei Albe din anii trecuţi, cu privire la reluarea construcţiilor de locuinţe în teritoriile palestiniene ocupate şi replicile acide ale republicanilor, care s-au poziţionat împotriva schimbării tonului administraţiei de la Washington faţă de Israel, după 2009. Toate acestea au divizat adânc politica şi societatea americane (desigur, nu au fost singurele motive de polarizare politică internă) dar au avut, totuşi, o măsurătoare precisă la urne, un verdict democratic care trebuie respectat ca atare. Nu înseamnă, pe de altă parte, că schimbarea de curs politic este definitivă.

Nu e chiar departe de adevăr nici ideea că stilul intransigent al lui Netanyahu a minat şi în final a compromis demersul politico-diplomatic american de intermediere a unui acord de pace israeliano-palestinian şi al reglementării definitive a statutului Palestinei, obiectiv strategic asumat cu mult optimism (poate prea mult) de secretarul de stat John Kerry la începutul mandatului său, pe 1 februarie 2013. Administraţia democrată a trebuit în cele din urmă să bifeze un eşec greu în dreptul acestui mare obiectiv de politică externă al Statelor Unite, practic abandonat în 2014. Avem aşadar vreo şase ani de lovituri sub centură reciproce, de contre şi tensiuni într-o relaţie cu adevărat strategică pentru lumea occidentală şi pentru raporturile Occidentului cu Orientul Mijlociu, o redefinire treptată dar vizibilă a unui parteneriat tradiţional, pe care îl ştiam ca un factor-cheie de apărare a valorilor comune ale lumii libere, democratice, în faţa unor clivaje civilizaţionale imense.

În fine, chestiunea Iranului nu este chiar atât de divizantă şi de dramatică precum pare. Continui să cred că motivaţia electorală pe acest discurs al lui Netanyahu este mai mare decât cea de substanţă (în timp ce riscurile reale ale separării poziţiilor trec mult dincolo de proiectul Acordului cu Iranul, care este doar un pretext), atâta vreme cât toată lumea este de acord că Teheranului nu trebuie să i se permită să construiască arma nucleară. Atât în Statele Unite cât şi în Israel, şi guvernarea şi opoziţia sunt în consens privind această condiţie impusă Iranului, dar stilistica discursului şi nuanţele diferă. Iranul este puternic motivat să revină la masa dialogului cu puterile occidentale, să facă unele concesii şi să beneficieze de o uşurare a sancţiunilor internaţionale care l-au izolat şi i-au afectat grav economia în ultimele decenii (în special în mandatele lui Mahmud Ahmadinejad, 2005-2013), iar momentul politic favorabil ar trebui, în opinia mea, fructificat din plin, chiar cu precauţia necesară, înainte ca Rusia sau China să ajute economic Iranul şi să îl deturneze pe alte culoare politice. În plus, riscul unui eşec al regimului moderat al Preşedintelui Rouhani ar favoriza ascensiunea la putere a radicalilor şi ar anula orice şansă de „recuperare” a Iranului ca potenţială resursă de stabilitate în Orientul Mijlociu, corodat dramatic de expansiunea ISIS (formaţiune sunită). O deteriorare a situaţiei şi echilibrelor fragile ale puterii de la Teheran, atâta vreme cât oricum nu se pune problema unei alternative liberale, ar avea acum consecinţe dintre cele mai primejdioase. Deci nu Iranul este motivul central al îngrijorărilor Ierusalimului (sau nu singurul) în raport cu politica externă a Statelor Unite, dar tema este folosită acum copios pentru exhibarea unor frustrări acumulate în timpul mandatelor actualului preşedinte american.

Discursul lui Netanyahu în faţa Congresului este aşadar o palmă dată lui Obama la el acasă. Meritată sau nu, opiniile sunt, aşa cum vedem cu toţii, împărţite.


Publicitate

Postaţi un comentariu