Armata Uniunii Europene şi iluziile lui Juncker. De ce nu NATO?

Valentin Naumescu, diplomat

Recent, Preşedintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker a afirmat că Uniunea Europeană are nevoie de o armată proprie pentru a face faţă cu succes provocărilor de securitate dinspre Răsărit, pentru a transmite un semnal hotărât Moscovei, „pentru a-şi apăra valorile şi frontierele”, dar şi (sau mai ales) pentru a fi mai credibilă în politica sa externă. „Imaginea Europei a avut dramatic de suferit şi se pare că în termeni de politică externă nu suntem luaţi în serios”1, a completat noul lider al executivului comunitar. Putem fi, cred, de acord cu această a doua parte a evaluării. Prima parte a enunţului său rămâne însă, oarecum surprinzător pentru un politician cu experienţa robustă a lui Juncker, cantonată într-o veche iluzie europeană, o iluzie şi o utopie care au oferit inclusiv generaţiei de fondatori ai Comunităţii Europene prilejul unor insuccese şi decepţii dintre cele mai amare.

După eşecul European Defence Community din 19542, proiect francez la origine (coautorat de Jean Monnet şi René Pleven), întemeiat chiar pe spiritul şi prevederile Tratatului de la Bruxelles (1948), respins însă în mod neaşteptat de Adunarea Naţională a Franţei (proiectul prevedea, printre altele, integrarea militară a Germaniei de Vest) după ce obţinuse acordul majorităţii celor şase state vest-europene semnatare, ideea punerii armatelor europene sub control politic comun a părut multă vreme abandonată. Franţa gaullistă vedea în acest proiect riscul pierderii suveranităţii naţionale, aşa cum l-a văzut şi în momentul în care Preşedintele de Gaulle a decis retragerea militară din forţele integrate ale NATO, în 1966, de teamă că armata franceză va ajunge sub comanda anglo-americanilor care dominau, atunci ca şi acum, Alianţa Nord-Atlantică.

e24db1fedf81dab0a9b3444d07a0f4f2

Desigur, s-ar putea contraargumenta că multe s-au schimbat pe continent de pe vremea eroului Rezistenţei Franceze până în prezent, că proiectul Comunităţii de Apărare a venit poate prea devreme (în fond, trecuseră doar nouă ani de la încheierea războiului), că acum statele şi naţiunile europene sunt mult mai aproape de a înţelege necesitatea de a fi puternice împreună şi de a avea o voce respectată şi credibilă. Totuşi, la o privire mai atentă se poate observa că faliile şi neîncrederea persistă între statele membre (chiar şi pe chestiuni punctuale şi tehnicizate, mult mai puţin sensibile decât chestiunile militare, care ţin la urma urmei de miezul tare al securităţii, suveranităţii şi statalităţii fiecărei ţări) iar politicile naţionale de apărare sunt printre puţinele care au rămas neintegrate şi nesupuse metodei comunitare. Dacă acceptăm un spirit de glumă, putem spune că propunerea de înfiinţare a Armatei Uniunii Europene nu ar trebui să ne surprindă, având în vedere că vine din partea unui luxemburghez, iar pentru statul de origine al lui Juncker punerea armatelor europene sub control politic comun oricum nu este o problemă. Ar fi, în schimb, pentru Marea Britanie, care în mod tradiţional preferă, atunci când e vorba de dosare de securitate, parteneriatul strategic cu Statele Unite în cadrul NATO oricărei forme de cedare de responsabilităţi naţionale către Comisia Europeană. De fapt, de la Londra au şi venit primele critici explicite la adresa ideilor lui Juncker3, care nu face decât să le propună europenilor o „ciorbă reîncălzită”.

Două ar fi, în opinia mea, semnificaţiile grave ale acestei declaraţii controversate, care are totuşi meritul de a dezvălui marelui public o realitate, secvenţială dar relevantă, a marii frustrări care a însoţit Uniunea Europeană de-a lungul întregii ei istorii: lipsa de hard power. Niciuna din cele două concluzii care se pot desprinde din evaluarea lui Juncker, aşa cum vom vedea imediat, nu este de natură să genereze prea mult optimism în ceea ce priveşte perspectivele Occidentului în faţa provocărilor actuale de securitate, la frontiera estică a spaţiului euro-atlantic, şi nici în raport cu încercările evidente ale Rusiei de a sparge unitatea Uniunii Europene şi a NATO.

Prima constatare este legată de irelevanţa şi ineficienţa politicii externe a Uniunii Europene, de imposibilitatea de a impune un punct de vedere „greu” pe scena politică internaţională, în absenţa instrumentelor de forţă care să o facă temută. Opiniile care contează, atunci când vorbim de Europa, rămân cele ale capitalelor importante. Am mai scris despre acest lucru în octombrie anul trecut, la preluarea mandatului de Înalt Reprezentant de Politică Externă şi Securitate de către Federica Mogherini, în articolul Politica externă a Uniunii Europene: un nou început, o nouă deziluzie la orizont. De ce n-o să funcţioneze nici acum4. În linii mari, Juncker spune acum exact acelaşi lucru, dar soluţia sa este abracadabrantă.

Cu privire la singurul instrument coercitiv al Uniunii, sancţiunile, s-a văzut că acestea au un efect limitat şi nu se pot de fapt opune cu adevărat unei puteri agresive şi ambiţiilor ei expansioniste. Uniunea Europeană practic nu contează în combaterea ambiţiilor Rusiei în Estul Europei. Contează doar Berlinul, Londra, Parisul luate în parte. Riscul căderii în derizoriu a sancţiunilor este tot mai mare, în absenţa unor rezultate concrete în războiul din Ucraina (pe care, aşa cum am mai spus, Rusia deja l-a câştigat, în opinia mea), cu atât mai mult cu cât nici măcar sancţiunile nu pot fi împinse dincolo de limita la care costurile adoptării şi menţinerii lor ar deveni insuportabile pentru economiile statelor membre. Se închide astfel un cerc vicios: nu e bine nici cu sancţiuni, nici fără. Uniunea Europeană se învârte ca un leu fără colţi într-o cuşcă încrustată cu cristale Swarovski: chiar dacă l-ai elibera, n-ar face decât să te distreze cu răgetul lui paşnic, stilat, birocratic.

A doua constatare, chiar mai îngrijorătoare decât prima, este obstinaţia cu care liderii europeni au început să caute alternative la NATO, deci la garanţiile de securitate oferite Europei democratice, după război, de Statele Unite. Faptul că, vulnerabilă fiind, Uniunea Europeană tot se gândeşte cum să dezvolte soluţii fără implicarea Americii, atunci când NATO este în mod limpede instrumentul politico-militar creat exact pentru a realiza acest obiectiv strategic, ne dă de gândit cu privire la ceea ce mai înseamnă astăzi Vestul.

România nu ar trebui nici măcar să susţină legitimatea acestei dezbateri în cadrul Uniunii Europene, atâta timp cât este evident că substratul esenţial al ideii este de a scoate Statele Unite din ecuaţia de putere europeană. Un asemenea proiect contravine aproape explicit principiilor fundamentale ale politicii externe a României.

A te baza pe solidaritatea militară a Marelui Ducat al Luxemburgului (altminteri cât se poate de onorabilă), al cărui guvern l-a condus mulţi ani Jean-Claude Juncker, în faţa pretenţiilor crescânde ale Rusiei la sferă de influenţă în Europa de est, este genul de dezbatere politică futilă, pe care numai cineva care a stat prea mult în birourile de la Bruxelles o mai poate iniţia. Se vor fi găsind, probabil, câteva ONG-uri şi pâlcuri de hipsteri anti-americani care să susţină implantul de colţi la blajinul leu european, dar ideea va rămâne pe hârtie. Din fericire, inclusiv Germania s-a angajat recent să susţină înfiinţarea centrului regional de comandă al NATO din România, sprijin care dă perspectiva unei mult mai consistente colaborări strategice, pe termen lung (nu folosim alţi termeni, poate prea pretenţioşi în acest moment) între Statele Unite, Marea Britanie, Germania şi România pe linia doctrinei de securitate a puterilor occidentale în Sud-Estul Europei. Cu atât mai mult cu cât Turcia, în mod tradiţional puterea-cheie a NATO în flancul sudic, are tot mai vizibil alte preocupări de agendă decât valorile democraţiei liberale şi ale Vestului, implementând mai nou crezul musulman al lui Erdogan privind rolul prevalent al femeii de a face şi de a creşte copii5. Când începi să auzi astfel de lucruri, e clar că Occidentul trebuie să se gândească urgent la un Plan B, aplicabil în situaţia ipotetică în care bazele militare din Turcia nu vor mai putea fi folosite, crezul Ankarei devenind destul de confuz în raport cu setul de valori fundamentale ale spaţiului euro-atlantic.

Nu încape nicio îndoială, Uniunea Europeană nu va avea o armată proprie. Juncker şi Comisia lui ar trebui mai degrabă să se ocupe de salvgardarea a ceea ce are deja în comun Uniunea (de pildă, libera circulaţie a cetăţenilor europeni şi menţinerea Acordului Schengen departe de tentaţiile populiste ale unor lideri vest-europeni) decât să încerce să resusciteze vechi iluzii şi utopii lipsite de substanţă militară, de putinţă financiară şi de voinţă politică. La o privire mai atentă, un NATO funcţional, credibil şi susţinut şi de europeni este exact ceea are nevoie Europa pentru a fi în siguranţă. Iar dacă nici NATO nu ne mai poate garanta 100% securitatea, nici atât n-o să ne garanteze o „oaste de strânsură” din care ar lipsi principalele două puteri militare occidentale, Statele Unite şi Marea Britanie.

***

1 http://www.dw.de/juncker-calls-for-collective-eu-army/a-18302459

2 http://www.globalsecurity.org/military/world/int/edc.htm

3 http://www.theguardian.com/world/2015/mar/08/jean-claude-juncker-calls-for-eu-army-european-commission-miltary

4 http://www.contributors.ro/editorial/politica-externa-a-uniunii-europene-un-nou-inceput-o-noua-deziluzie-la-orizont-de-ce-n-o-sa-functioneze-nici-acum/

5 http://www.hurriyetdailynews.com/turkish-president-erdogan-says-womens-equality-with-men-against-nature.aspx?pageID=238&nID=74726&NewsCatID=338


Publicitate

Postaţi un comentariu