Preţul păcii, preţul războiului. Europa în cumpănă

Valentin Naumescu, diplomat

Idei şi puncte cheie:

  • După anexarea Crimeei, prin sfidarea dreptului internaţional, şi agresiunea militară indubitabilă a Rusiei asupra unui stat suveran, având statut de asociat al Uniunii Europene, statele şi naţiunile Europei democratice se află din nou în faţa întrebării politice fundamentale, căreia niciun lider politic nu ar dori să-i răspundă vreodată explicit: ce merită să fie plătit, preţul păcii sau preţul războiului?
  • În prezent, datorită ambiţiilor lui Putin cu privire la Estul Europei, a revenit pe continent vechea discuţie despre război şi pace. Ambele costă;
  • În esenţă, preţul războiului îl ştim din istorie. Când armele vorbesc, în numele dreptăţii şi al cauzelor nobile, oamenii mor pe front sau în casele lor, oraşele sunt distruse, viaţa unei generaţii este practic compromisă, iar dezastrul îi marchează pentru tot restul vieţii pe cei care supravieţuiesc. Este motivul pentru care credităm în mod tradiţional axioma că nimic nu e mai rău ca războiul şi niciun preţ nu e prea mare pentru ca pacea să merite să fie cumpărată. Singura problemă în context este că şi ofiţerul KGB de la Kremlin ştie axioma culturii politice occidentale şi, de partea cealaltă a baricadei, mizează pe faptul că naţiunilor civilizate le sunt foarte dragi pacea, liniştea şi confortul propriu, întinzând astfel coarda în relaţia cu Europa şi cerând practic sacrificarea Estului, pentru satisfacerea nevoii „echilibrului de putere”;
  • Dar pacea cu Rusia lui Putin, dup ă regulile lui Putin, costă mult, la rândul ei, aşa cum a costat pacea europenilor cu Germania lui Hitler la München, în 1938, sau împărţirea sferelor de influenţă cu Uniunea Sovietică a lui Stalin, în 1944-1945;
  • Pre ţul păcii cu Putin va fi însuşirea lecţiei amare că dreptul forţei este mai puternic decât forţa dreptului şi că ordinea europeană actuală este vulnerabilă, neputând fi apărată credibil de puterile occidentale. Ce urmează după această lecţie, e greu de prezis;
  • Într-o declaraţie recentă, cancelarul Angela Merkel a afirmat că „Germania va face tot posibilul pentru realipirea Crimeei la Ucraina”. Eu îndrăznesc să spun, în schimb, că Rusia nu va mai pleca de bună voie din Crimeea şi nici nu va restitui Ucrainei teritoriile blocate în războiul separatist din bazinul Donbas, indiferent de magnitudinea şi durata sancţiunilor (rusul rabdă oricum mai multe decât contribuabilul german, francez sau olandez);
  • Aceea şi soartă ar avea-o şi Republica Moldova sau Georgia, în caz că ar apărea vreodată, cu adevărat, perspectiva aderării lor la NATO şi/sau la Uniunea Europeană (perspectivă care, realist vorbind, deocamdată nu există);
  • Rusia nu va permite, decât for ţată militar (dar cine ar plăti un asemenea preţ?), să elibereze zona gri pe care şi-a creat-o în Estul Europei, fiind dispusă la orice pentru a menţine, intercalat între aranjamentele instituţionale occidentale şi teritoriul propriu, „tamponul” Belarus-Ucraina-Moldova-Georgia-Azerbaidjan-Armenia (cele şase state membre ale deocamdată „rahiticului” Parteneriat Estic cu Uniunea Europeană), chiar dacă trei dintre aceste state postsovietice îşi doresc, în mod democratic şi suveran, să adere la structurile spaţiului euro-atlantic şi nu la Uniunea Euroasiatică propusă de Moscova;
  • Momentul marii decizii se apropie. Război sau pace? Ce preţ ni se va părea prea scump pentru a fi plătit? Nu voi evita să ofer răspunsul meu, la final.

*

eu puzzle

Zilele trecute, oarecum surprinzător după o lungă tăcere vinovată a puterilor occidentale (în special europene) şi după o îngrijorătoare lipsă de reacţie efectivă a Vestului la anexarea Crimeei de către Federaţia Rusă, cancelarul Merkel ne-a informat că „Germania va face tot ce îi stă în putinţă pentru a facilita realipirea Crimeei la Ucraina”.

Frumos spus. Se întâmplă la exact un an de la aşa-zisa ratificare a anexării, nerecunoscută la nivel internaţional dar în curs de desăvârşire administrativă pe teren. Fireşte, presa de la Kiev a salutat cu multă speranţă acest obiectiv declarat al Germaniei, aşteptând cu nerăbdare continuarea. Dar cum va realipi Germania (sau altcineva) Crimeea la Ucraina, în mod concret? Cine şi cum va scoate trupele ruse de acolo? Cine asumă nota de plată?

Sanc ţiunile sunt singurul instrument coercitiv al Uniunii Europene în relaţia cu Rusia. Chiar şi Polonia, recunoscută pentru caracterul mai ferm şi mai energic al poziţiilor sale de politică externă în regiune, a admis recent acest dezamăgitor adevăr. Da, putem spune, UE nu are şi nu va avea armată proprie (chiar dacă Juncker şi-ar dori-o), dar majoritatea statelor membre sunt parte a Alianţei Nord-Atlantice, care dispune încă de cea mai mare putere militară a lumii. Pentru a pune însă în mişcare această putere virtuală, stocată în principal în baze militare din Europa de vest, 28 de state suverane trebuie să se pună de acord. Ceea ce pare, astăzi, tot mai puţin posibil, date fiind faliile şi clivajele tot mai mari care apar între interesele statelor membre, măcinate de scăderea nivelului de viaţă al clasei mijlocii şi de frustrări economico-sociale. Ameninţarea unui război nuclear nu mai este colectivă, clară şi iminentă, ca până în 1989, solidaritatea în faţa pericolului reprezentat odinioară de URSS a dispărut şi ea, multe state vest-europene nu se simt afine cu îngrijorările ţărilor de la periferia estică privind intenţiile Rusiei, astfel că ceea ce prevalează astăzi în calculele decidenţilor şi ale opiniei publice sunt costurile, analiza pragmatică de tip cost-beneficiu.

Forţa militară a Occidentului este reprezentată desigur de NATO, dar NATO înseamnă, aşa cum ştim, mai multe opţiuni politice şi strategice care trebuie să ajungă la consens pentru ca lucrurile să se mişte, de la opţiunea hardline (SUA-Marea Britanie) până la cea soft, a compromisului cu Rusia, promovată de franco-germani. Bun, putem trece între paranteze şi NATO, pe criteriul de manual că Alianţa este destinată, conform Tratatului de la Washington din 1949, apărării securităţii şi integrităţii teritoriale a membrilor săi, nu a altor state (nemembre).

Rămân aşadar în discuţie ţările spaţiului euro-atlantic, considerate distinct. Cu mai multă sau mai puţină putere militară proprie. Fiecare în parte este însă o democraţie vie, unde puterea se câştigă şi se pierde în funcţie de satisfacţia sau insatisfacţia votanţilor, şi unde, spre deosebire de Rusia inertă, orice mică undă de nemulţumire a cetăţenilor poate înclina balanţa la urne în favoarea opoziţiei. Fie şi numai din această perspectivă, mă tem că soarta Estului Europei este pecetluită. În chip firesc şi absolut de înţeles, factura războiului este inacceptabilă pentru naţiunile şi generaţiile actuale ale Europei, atâta timp cât în joc li se va părea că nu este interesul propriu. La rândul lor, să nu-şi facă nimeni iluzii în alt sens, Statele Unite nu vor purta războiul singure, mai ales în condiţiile în care europenii stau deoparte şi privesc, ţinându-se strâns de portofel. Şi acolo, la urma urmei, este tot o bătălie politică în care contează votul cetăţenilor, republicanii mizând poate mai mult pe orgoliul de putere hegemonică al americanilor decât democraţii, în perspectiva prezidenţialelor din noiembrie 2016. Dar, pe fond, dincolo de discursul public şi de stilistica politică proprie, trebuie spus că evaluările interne ale strategilor şi decidenţilor, de o parte şi de cealaltă a Atlanticului, când vine vorba despre război, nu sunt foarte îndepărtate. Se vor fi mişcând huruind cele 800 de tancuri americane prin Europa, se vor fi avântând ameninţătoare avioanele de luptă pe cerul continentului, se vor fi rotind maiestuos fregatele în Marea Neagră, dar apăsarea pe trăgaci e o cu totul altă poveste.

Dacă Rusia nu îşi schimbă, prin mecanisme interne (puţin probabile astăzi), viziunea asupra Estului Europei, renunţând la pretenţia absurdă de a avea o zonă tampon care să o separe de Uniunea Europeană şi mai ales de NATO (exceptând ţările baltice, care au apucat să adere), nici Ucraina, nici Republica Moldova, nici Georgia nu vor adera efectiv la alianţa occidentală, trebuind să se mulţumească doar cu tonuri mai închise sau mai deschise de gri, cu „asocieri” şi „parteneriate consolidate”, cu mici finanţări pe programe sectoriale, cu mecanisme de consolare şi forme intermediare dar în esenţă iluzorii de apartenenţă la ordinea occidentală. Iar Crimeea va rămâne, desigur, sub controlul efectiv al Rusiei, ca şi teritoriile separatiste din Donbas sau cele care vor mai urma, în Ucraina sau în altă parte.

Acesta este, să recunoaştem cu sinceritate, preţul pe care, se pare, suntem pregătiţi să îl plătim, ca europeni, pentru a avea pace cu Rusia lui Putin, închipuindu-ne astfel că lucrurile se vor opri aici. Oricare alte soluţii de încheiere a crizei actuale, deşi teoretic posibile, ni se vor părea, celor mai mulţi dintre noi, inacceptabil de scumpe.


Publicitate

Postaţi un comentariu