Voluntar pe Glob: De la Cluj în Mexic

Sunt pe scenă. Îmi tremură puțin sufletul când văd privirea plină de mândrie a mamei. ”Acum începe o nouă perioadă din viața voastră. Sunteți absolvenți! Vă doresc o viață minunată, multe colaborări și un loc de muncă bun.” Chicotesc și răstălmăcesc cuvintele: ”multe voluntariate sau ce a zis?” Arunc toca și o primesc înapoi cu energiile cerute.

8 luni mai târziu. Mexic

După 3 zile de călătorie, ajung în Mexic: , , Pașaportul, vă rog”. Zâmbesc și dau pașaportul, care poartă de curând, la pagina 16, viza pentru Mexic. Omulețul de la biroul de imigrări se uită la mine, se uită la pașaport, se uită la ecranul din fața sa, repetă privirile și mă întreabă unde și când am primit viza, pentru că la el în sistem nu apare. , , Am primit-o acum 2 săptămâni, la Ambasada din București”, răspund într-o spaniolă ce șoptește că nu vrea să se întoarcă acasă. Mai privește o dată și se ridică: , , Nu vă faceți griji, se mai întâmplă, vă rog să așteptați aici”. Îmi iau frumos băgăjoiul, zâmbesc pentru a a-mi schimba karma și mă așez la geamul celor negăsiți. După câteva minute, vine un alt omuleț și îmi spune să îl însoțesc: , , Nu e nicio problemă, señorita. V-am găsit. Semnați aici și puteți merge. Bienvenida!”

De la grădiniță, la orfelinat

Am luat o pauză de un an de la viața cu care mă obișnuisem, ca să îi ajut pe copiii care locuiesc într-un orfelinat. M-am trezit într-o grădiniță pentru copii care provin din familii cu posibilități financiare aproape de zero. În prima zi, Jamal, un copil hiperactiv, vine și mă trage de mânecă pentru a mă apleca la înălțimea lui. Îmi dă o pupă și se întoarce pe scăunelul galben pe care se așează după țipete și tăvăliri pe jos. Simt că locul meu e aici. După 3 luni în care i-am învățat să nu muște lingura atunci când mănâncă, că 4 nu e 7, să-și recunoască numele scris pe hârtii, că pot citi poveștile pe care le țese mintea lor continuu, să facă avioane din cârlige de rufe și că lumea e un pic mai mare decât și-au imaginat, am decis să revin la scopul pentru care am traversat oceanul. Au fost dimineți în care nu m-am trezit cu cafeaua ”la oală cu scorțioară”(cafeaua preferată a mexicanilor- cafe de olla), care te ajută să ai un tabiet, dar nu-ți hrănește dependența de cafeină, ci cu întrebări precum: cum îl cheamă pe bunicul tău, de ce ești așa de albă, îmi poți face un elefant de plastilină sau casa ta e departe?, dar am simțit că în alt loc, printre alți copii, aș face mai mult. Printre copii ai căror casă e un orfelinat, iar în buletin, la numele părinților, apar două linii. M-am despărțit de cei 19 ”neobosiți” cu acadele și am plecat spre orfelinat.

Un garaj mare baricadează casa ce găzduiește cinci suflete orfane. În partea dreaptă, între fereastră și florile care fac parte din decorul mexican, se ascunde o sonerie albă, mare cât pentru a o putea apăsa cu un deget. Acest orfelinat se vrea a fi o casă în care copiii sunt învățați să trăiască frățește, sub custodia unei ”mătuși” (tia). De o săptămână, petrec câteva ore după-masa cu ei, în care îi ajut la teme, la desene, la glume, la jocuri. Le plac discursurile Tedx, fotbalul e singurul sport pe care îl practică și, din când în când sunt rebeli, ascunzând resturi de mâncare sub pat. Zilnic îmi arată câte fațete poate avea viața și cum, fiecare, chiar de aceeași vârstă, o trăim diferit. Programul lor începe dimineața devreme, când merg la școală, și se termină când li se închid ochii de oboseală.

În fața școlii (care e echivalentul liceului de la noi), se vând țigări la bucată. 4 pesos pe fir. În spatele unor porți ce par a concura cu zidurile unor zgârie nori, se servește cea mai scumpă educație din oraș. Intrarea se face pe bază de legitimație și lumea se îmbracă în uniforme la dungă. Sistemul de învățământ privat este ceea ce își doresc toți mexicanii, dar la care puțini au acces. Trei dintre copiii cu care îmi petrec după-mesele, au obținut bursă și au pășit de cealaltă parte a zidurilor. La ora 16, când cursurile se termină, își scot uniforma verde și se gândesc unde pot munci în weekend, pentru a câștiga un ban. Știu de mici că după liceu se poate să nu mai urmeze nimic, chiar dacă își doresc să fie profesori sau piloți de avion.

Living the mexican dream

Poți fi voluntar oriunde, dar cred că atunci când ești departe de casă, crești odată cu cei pe care îi ajuți. Descris drept un loc ce amenință continuu, Mexicul m-a învățat că e mai bine să nu îmi ascult palma care mă mănâncă pentru un autostop, că familia e cea mai importantă valoare, că biserica încă impune moduri de viață. Ieșitul noaptea a scăzut în clasamentul preferințelor, când prietenii mexicani mi-au spun că: ”Nu obișnuiam să merg în cluburi în nord. Se întâmplă ca unii dintre șefii cartelurilor să vină și să facă dezmăț acolo, cu toată lumea închisă înăuntru. De obicei, nimeni nu pățește nimic. Dar aici nu e așa, mergem vineri să dansăm?”, dulciurile cu chili sunt cel mai bun desert și anotimpul ploios începe când în România lumea se pregătește să meargă la mare. Pe de altă parte, m-a făcut să mulțumesc Universului pentru că e atât de mare, să văd viața prin zeci de alți ochi, să înțeleg un pic mai mult din legendele mayașe, să ajung să văd un curcubeu ce s-a pierdut într-o cascadă din junglă, să cunosc oameni care se tem de aparatul foto, fiindcă au fost învățați că blițul le fură sufletul, să merg pe insula lui Captain Hook și să mă trezesc fără alarmă, pentru o nouă zi în care învăț ce înseamnă să fii viu.


Publicitate

Postaţi un comentariu