Infractor la tinerețe, cerșetor la bătrânețe

Vasile Așchineanu

Clujeanul Vasile Așchineanu a ajuns în stradă, după o viață dezorganizată, din cauza familiei și a anturajului. Acum la bătrânețe, e convins că nu prea mai are ce să facă pentru a-și câștiga existența, așa că apelează la mila oamenilor.

Mulțumește fiecărui trecător care îi dă câțiva bănuți. „Nu știu cum să le mulțumesc mai frumos, că doar nimeni nu e obligat să îmi dea și viața e grea. Mai demult făceam în două ore două trei sute de lei, acum trebuie să stau pentru banii ăia o zi întreagă. Nu mai au oamenii așa mulți bani. E mai grea viața, că toate se scumpesc mereu. Nu trece bine o săptămână, apoi iar se scumpesc. Prima dată benzina și curentul. Apoi se scumpesc toate”, spune acesta. E de ani de zile afară, de atât de mulți că nu le mai știe numărul. A dormit pe stradă, în tomberoane, în corturi improvizate sau, mai nou, în adăposturi, unde își poate asigura un minim de igienă. „Am stat aici la o gheenă de gunoi, o gheenă dublă. Îl cunoșteam pe omul de serviciu. În spate era o încăpere goală. Nu se simţea mirosul gunoiului și nici nu se simte, că se usucă pe parcurs. Numai dacă se aruncă varză murată și aia stricată. I-am dat de băut omului de servicu, că era băutor, să mă lase acolo. A făcut un obicei din treaba asta. În loc să meargă să măture, să își facă treaba lui, venea la mine direct. „Vasilică, scoală-te că-i ziuă!” Eu deja mă căutam de 5 lei că așa l-am obișnuit. Era uneori când puteam să îi dau mai mult. Îmi spunea că bea numai votca. Eu îl “sponsorizam”, povestește clujeanul.

La adăpost fiecare face ce vrea

La adăpost îi place, dar nu merge prea mult, pentru că îi e frică să nu i se fure banii. A fost martorul unor scene de acest gen și se ferește. „E un fel de cămin pentru cei care nu au unde să stea, din partea primăriei. Este foarte bine gândit, numai treaba e că nu îi pot supraveghea. E un banditism mai feroce decât în pușcărie”, spune bătrânul.

De obicei, cerșește în fața unui magazin din Mărăști, într-un gang. Are grijă de un porumbel cu ciocul strâmb, singurul lui prieten. „Stau aici sau în alte părți cât mă lasă frigul sau poliția. Unii polițiști se iau de mine, alții nu. Le-am explicat: „Domnule, e singura posibilitate de supraviețuire”. Ce propuneți dumneavoastră, acuma la bătrânețe să mă apuc de furat? Ca să furi, trebuie să poți să și fugi. Eu de abia umblu, nici vorbă de fugit. Ce să fac? De lucru nu sunt bun că merg 100 de metri și trebuie să mă așez”, mai spune bărbatul.

Domnul Vasile a avut de mic parte de experiențe neplăcute. Părinții lui s-au despărțit când acesta era copil, iar el a rămas cu mama, care îl bătea frecvent. Prietenii îi erau singurul refugiu, numai că anturajul în care se învârtea nu era unul tocmai bun. La școală a avut note bune, spune el. Pe clasa a șasea, însă, nu a mai vrut să învețe și a rămas repetent. A urmat apoi o școală profesională la București, într-o clasă specială. „Piciorul acesta a fost paralizat la vârsta de doi ani și mergeam foarte rău. Nu călcam cum trebuie, dar după cinci operații, am reușit să umblu normal. Am fost la o școală pentru infirmi la București, apoi m-am transferat la Oradea. Eu de meserie sunt strungar. Mi-a plăcut strungăria, dar bineînțeles umblam mai bine decât acum, în tinerețe. Nu m-am temut să stau opt ore în picioare, din contră, dacă avea vreun coleg o problemă, îi făceam și schimbul lui”, povestește bărbatul.

„Dacă m-am strecurat până acum prin viață,   nu m-oi îneca ca țiganul la mal.”

„Dacă m-am strecurat până acum prin viață, nu m-oi îneca ca țiganul la mal.”

Prima infracțiune seriosă a săvârșit-o la 18 ani. „Tot petreceam seara într-un bar de lângă gară. Într-o noapte, un prieten care avea o mătușă în Dej mi-a zis să mergem până acolo. Când am ajuns acolo, mergem la mătușă-sa, noi consideram că suntem în vizită. Am fost foarte rău primiți. „Iar mi-ai adus vagabonzi pe cap?”, i-a spus. Când am auzit, am ieșit. Ploua, era o ploaie torențială. Eu întrebam lumea pe unde să o iau spre gară. Și cum trec pe lângă o alimentară, văd o bicicletă răzămată de un perete, lângă ușă. Când am văzut bicicleta, am zis: „Cu asta ajung mai devreme, nu mă mai ciuruie atâta ploaia asta”. Am luat-o, cu intenția de a o abandona la gară. M-am suit pe ea și am început să pedalez. Eram când pe un trouar, când pe altul. Și un echipaj de poliție care își făcea rondul pe acolo, m-a observat. Mă oprește. „Uite domnule care e treaba. Eu nu sunt de aici. Am venit cu unu și s-a certat cu mătușă-sa.” „Am înțeles, dar dacă tu nu ești de aici, ce faci cu bicicleta asta? Ai adus-o din Cluj?” „A adus-o dracu!” Omul beat și copilul, spun adevărul. Am găsit-o acolo, la o alimentară și am zis că ajung mai repede cu ea, pe ploaia asta. Nu o luam cu mine, o lăsam la gară”, rememorează Vasile.

Cea mai mare pedeapsă: doi ani și jumătate

Polițistul nu a fost impresionat de mărturisirea și l-a dus la sediu, unde, în scurt timp a sosit și proprietarul bicicletei, pentru a face reclamație. „Am început să mă trezesc din beție și să înțeleg în ce situație mă aflu” A primit un an și patru luni de închisoare. „Asta a fost un caz, mai serios, să zic asa. Cu asta am început. Nu te ținea toată pedeapsa acolo, te trimitea la penitenciar de lucru. De acolo am aterizat în Dobrogea, la Medgidia. De la Medgidia, la Caracal. Din Dobrogea, am fost în Deltă, la tăiat de stuf. Acolo am prins o amistiție, sau cum îi zice. Așa ceva de te absolvea de pedeapsă. Ceaușescu dădea din când în când ordine de genul, decrete. Deci puteam face rele, calculat”, zice clujeanul.

Cea mai mare pedeapsă pe care a primit-o a fost de doi ani și jumătate. „Nu stăteam mai mult de o lună afară și iar eram la închisoare. Acolo m-am obișnuit și nu mă simțeam bine afară. Efectiv tinerețea acolo mi-am petrecut-o, până când m-am copt puțin la minte și am văzut că nu e prea bine”, spune cu regret domnul Vasile.

A lucrat apoi ca strungar pe la diferite întreprinderi, dar era tot mai dificil să se angajeze din cauza cazierului. A fost căsătorit cu o „gospodină excelentă, cu multe calități”, care avea două fete din prima căsătorie. Soția lui avea probleme cu băutura, fugea de acasă. „Mergea la cumpărături și nu o mai vedeam câteva zile. La început mergeam după ea. Recunosc că am și bătut-o. Ne-am despărțit din cauza alcoolului”, spune acesta. A avut o garsonieră mică în Gheorgheni şi a moștenit trei hectare e pământ de la rudele din partea tatălui, în Borșa. A vrut să se mute la țară. „Am vrut să îmi găsesc liniștea. Uită cum am făcut o prostie foarte mare: mi-am vândut prima dată garsoniera. Momentan nu am realizat ce am făcut. Am pierdut banii”.

Prietenii îl trădează, animalele nu

Amintiri plăcute nu prea are. E fericit când are bani. „Atunci chiar că ai de toate. Uite că și acum pot să intru la o cafea. Nu e un secret cât câștig. Eu mă limitez la 200, 300 de lei. Cu ce câștig într-o zi îmi iau țigări, cafea. De mâncare nu prea îmi iau. Mănânc puțin, mă satur repede, mi-am obișnuit așa stomacul. Cu bucuriile mai rar. Bucuriile mele sunt când am animale în jurul meu sau păsări sălbatice. Mi-s dragi tare toate animalele, dar cel mai tare apreciez câinii. Am și prieteni, dar întotdeauna mă trădează”, este de părere Vasile.

Nu își dorește lucruri imposibile pentru viitor. Vrea să fie cald cât mai mult timp pentru a putea sta afară și un câine. Până atunci însă îi ține companie porumbelul. „El stă lângă mine și după ce se satură. Cu ciocul lui strâmb. Trebuie să îi fac pâinea bobițe că le ia mai ușor. Până mănâncă el o bobiță, ceilalți mănâncă zece”.


Publicitate

Postaţi un comentariu