Trump şi impasul politicii conservatoare americane

Valentin Naumescu, diplomat

Puncte cheie:

*Cu cât America şi lumea aşteaptă mai mult de la Partidul Republican, pentru a realiza în bune condiţii necesara alternanţă la Casa Albă (după opt ani de administraţie democrată, care dă semne că şi-a atins limitele), cu atât mai mult scade calitatea dezbaterilor şi a ofertelor prezidenţiabile conservatoare, culminând cu grobiana inadecvare a candidatului de frunte al republicanilor, magnatul imobiliar Donald Trump;

*Candidatura lui Trump, dacă va fi oficializată la Convenţia Naţională din vară, va constitui o nouă capcană pentru republicani (la fel cum au fost candidaturile perdante ale lui John McCain în 2008 şi Mitt Romney în 2012, dar pe un nivel de exprimare politică inferior chiar şi precedentelor candidaturi), împingând practic votul de dreapta spre o zonă de nişă radicalizată, superficială, incoerentă, lipsită de consistenţă politică şi intelectuală, cu false tente corporatiste, vag evanghelică (oricum, dimensiune estompată faţă de excesele pretendenţilor republicani din 2012), complet nerealistă din perspectiva fezabilităţii administrative, legislative sau de politică externă;

*Din dorinţa de a se delimita cât mai mult de „modelul Obama”, şi de obsedantul „political correctness”, republicanii alunecă în extrema opusă şi riscă să sară din nou peste cal, pierzând încă o dată contactul cu centrul politic şi cu clasa mijlocie rezonabilă americană şi propunând naţiunii o grămadă de clişee, de banalităţi „de dreapta” sau de stridenţe de tip talk-show, de kitsch-uri ideologice de doi bani, care probabil că fac un anumit rating al televiziunilor dar care foarte probabil nu se vor transforma pe 8 noiembrie 2016 într-o majoritate a voturilor exprimate;

*America pe care o iubim şi de care avem încă atâta nevoie pentru a ne apăra valorile şi idealurile liberalismului îşi continuă scufundarea în confuzie politică, într-o derută strategică, ideologică şi programatică de tip post-hegemonic, cu tentaţii izolaţioniste, din care pare să nu poată ieşi foarte curând;

*Nu lăudăm politica democraţilor, căci rezultatele guvernării Obama au fost relativ modeste, în special pe plan internaţional, dar trebuie recunoscut că degradarea politicii conservatoare americane, de la iluştrii preşedinţi republicani din istoria Statelor Unite (Abraham Lincoln, Theodore Roosevelt, Dwight Eisenhower, Ronald Reagan etc.) la controversata preşedinţie a lui Bush jr., cu bunele şi cu relele ei, şi acum la candidatura cvasi-grotescă a lui Donald Trump, nu poate decât să trezească semne de întrebare cu privire la schimbarea profilului liderilor politici americani, la selecţia elitelor politice din prezent, la interesul pe care îl mai au oamenii de mare valoare ai Americii de a se implica în viaţa politică;

*Sub George Washington, Thomas Jefferson, Abraham Lincoln, Theodore Roosevelt, Woodrow Wilson, Franklin D. Roosevelt, Harry Truman sau Ronald Reagan, America a inspirat lumea, a creat şi întreţinut speranţele de libertate şi prosperitate ale atâtor generaţii, sub Trump America ar distra şi ar îngrozi lumea în acelaşi timp, ca într-un show kitschos de televiziune, lăsând liber locul de leading nation. La final, nu ne vor reveni în minte, poate prea târziu, decât celebrele sale cuvinte din show-ul The Apprentice: „You’re fired!”

***

Încep aşadar alegerile primare. Etapa inaugurală, Iowa. Ca la fiecare patru ani, porneşte de-a lungul şi de-a latul Americii, timp de şase luni (plus încă trei după Convenţiile Naţionale din iulie/august), alaiul gălăgios şi strălucitor al celor două tabere rivale, dar parcă de fiecare dată substanţa politică şi intelectuală e din ce în ce mai puţină.

Abundă efectele speciale de zgomot şi lumină, lozincile bine şlefuite, sloganurile bombastice şi ambalajele colorate, fără conţinut. Duelul „designerilor de campanie” şi al „majoretelor” roşii şi albastre e acum mai intens decât confruntarea programelor în sine. Americanii, deopotrivă comentatori avizaţi sau simpli cetăţeni, (re)simt cu un gust amar acest declin profund al reprezentării politice, dar nu văd soluţii.

În interiorul celor două mari partide, candidaţii cu şanse ocupă ca de obicei studiourile, ecranele şi podiumurile. Dar, cu câteva excepţii, figurile din prim plan sunt din ce în ce mai neconvingătoare iar vocile lor se aud tot mai fals. Prea puternice sunt astăzi dozele de „hormoni de creştere” administrate de strategi, prea coafate imaginile create în „laboratoare”, prea firavi jucătorii, prea puţine viziunile şi marile idei. Cum îmi spunea o cunoştinţă de peste Atlantic, altminteri un om educat, din zona IT, „nu mai e interesant să-i urmăreşti nici cu popcorn şi Coca Cola în faţă, ca pe vremuri, mai bine muţi pe football”. Ruptura Americii de propria ei politică, agravată în mandatele lui Obama, atinge niveluri periculoase pentru o democraţie cu atât de îndelungate şi prestigioase tradiţii. Cu excepţia celor doi tineri „hispanici” de la republicani (Ted Cruz, Marco Rubio, mult în spatele lui Trump), candidaţii cotaţi cât de cât cu şanse sunt în zona de vârstă septuagenară, la ambele partide. Poate spune şi acest lucru ceva despre criza de lideri credibili din Statele Unite.

Şi totuşi, cea mai mare perplexitate o avem în faţa show-ului submediocru al lui Donald Trump şi a derivei republicanilor. Dorinţa de a-l combate pe Obama (pe un Obama care nu mai e, de fapt, o miză electorală) e atât de mare, după două înfrângeri grele, că aproape îi orbeşte, răpindu-le raţiunea şi capacitatea de a construi o candidatură serioasă, detaşată de obsesia anti-Obama. Roşi de patima distrugerii „moştenirii socialiste” a lui Obama, republicanii au uitat ce vor ei să spună, care este propria lor identitate politică. Aici, dacă vreţi, e marea şi ultima victorie politică a lui Obama asupra opoziţiei conservatoare: a zăpăcit şi dezorientat Partidul Republican pentru cel puţin două, trei legislaturi, împingându-i în ridicol.

E suficient, dintr-un anumit punct de vedere, să vezi imaginile din interiorul apartamentului familiei Trump de la New York, cu coloane de marmură, candelabre monumentale de palat regal, tavane pictate, pereţi sidefaţi şi jilţuri aurii, ca să înţelegi ce fel de om este şi ce-i lipseşte, de fapt, lui Donald Trump. În esenţă, omul locuieşte la bloc (căci tot bloc este, oricum am lua-o) dar tânjeşte după atmosfera imperială de la Versailles. Crede că şi-a făcut, de fapt, Versailles-ul lui, şi încă mai bine situat, în Manhattan, locaţie premium cu oportunităţi în imediata apropiere. Designerii new-yorkezi, desigur, i-au recomandat lucrurile cele mai scumpe de pe piaţă, au dat comenzi speciale exorbitante, şi i-au încasat comisioanele cele mai grase, dându-i asigurări că în felul acesta puterea, distincţia şi succesul lui în viaţă pot ieşi mai bine în evidenţă. Oare avem şi noi un asemenea personaj simpatic la Bucureşti, cu propriul lui Versailles? Dar al nostru măcar e mai sincer, nu se (mai) crede ceea ce nu este şi ceea ce nu poate deveni niciodată. Iar Versailles-ul lui cel puţin nu e la bloc. Personajul lor e mai periculos, căci e aproape de a deveni preşedintele celei mai mari puteri a lumii. Probabil, va începe munca de lider mondial prin a redecora interioarele modeste de la Casa Albă.

Revenind la politica lui Trump, nu mulţi ştiu probabil cât de inconsistent, incoerent în propriile afirmaţii şi schimbător a fost de-a lungul anilor. Întrebat fiind care este modelul lui de preşedinte, l-a desemnat pe democratul Bill Clinton. A sponsorizat în trecut zece politicieni aspiranţi la preşedinţie, şase democraţi şi patru republicani. A fost membru în trei partide, l-a susţinut pe Reagan în tinereţe, a fost membru al Partidului Democrat ani în şir (până în 1987), a demisionat şi a fost independent, a fost în Partidul Reformist, apoi în Partidul Republican, apoi din nou Democrat (2001-2009), apoi din nou Republican (2009-2011), independent (2011-2012), redevenind membru al GOP în 2012, când l-a susţinut pe Mitt Romney.

Nimeni nu ştie exact ce doreşte să facă Trump cu America şi cu lumea. S-o cumpere ieftin şi s-o vândă scump, ca un bun agent imobiliar ce este? Care este viziunea lui politică asupra lumii, asupra ordinii internaţionale, asupra rolului Americii, asupra restructurării NATO, asupra relaţiilor cu Uniunea Europeană?

Replicile lui sunt întotdeauna imprevizibile, voit tari, impresionante, chiar dacă se contrazic cu replici de luna trecută. Nu-l prea interesează ce face Putin („treaba lui”), ar interzice musulmanii în America, ar expulza imediat imigranţii ilegali, ar reduce masiv taxele şi impozitele, ar desfiinţa Obamacare (programul de asigurări medicale pentru cei cu venituri joase), susţine în continuare portul de armă, ar interzice avorturile (cu unele excepţii), i-ar face pe toţi americanii agenţi imobiliari sau jucători la bursă, în varianta ideală, şi crede că toată discuţia privind încălzirea globală e o „farsă totală”. Meniul e deci facil şi virulent contestatar al tuturor aranjamentelor şi politicilor publice actuale, e pe gustul tuturor celor supăraţi pe guvern şi pe administraţii în general. Chiar dacă soluţiile lui fie lipsesc, fie trezesc serioase suspiciuni privind posibilitatea aplicării lor.

Pe de altă parte, trebuie să fim realişti şi să recunoaştem că, dacă s-a ajuns ca Trump să conducă în topul preferinţelor republicanilor (38%), este şi pentru că nemulţumirea faţă de turnura luată de America în ultimii opt ani a creat această categorie substanţială de aderenţi la reţeta a unei schimbări care se doreşte radicală, dar este destul de confuză ca program. Recent s-a alăturat susţinătorilor lui Trump şi celebra Sarah Palin, care a candidat pentru funcţia de vicepreşedinte în 2008, în tandem cu John McCain, generând un val de comentarii şi glume pe seama ei, care abia s-au stins în ultimii ani. Numai un miracol ar face ca Trump să nu câştige cursa pentru desemnarea finală drept candidat al republicanilor, cu toate eforturile media de a crea impresia că Ted Cruz se apropie. Trump a luat GOP (Grand Old Party) în posesie, ca pe proprietatea lui imobiliară. Partidul Republican e captivul popularităţii înşelătoare a magnatului, care nu va duce însă neapărat la intenţie de vot în noiembrie.

Dacă spunem că America este la răscruce în faţa acestui scrutin care l-ar putea aduce (teoretic) la Casa Albă pe Donald Trump, mă veţi contrazice probabil, cu argumentul că e un loc comun, că întotdeauna America a fost la răscruce înaintea alegerilor prezidenţiale şi nu e nimic nou sau rău în asta. Veţi spune că Trump ar putea avea consilieri buni, că nu trebuie să se priceapă la toate, că el doar va da direcţiile. Dar parcă niciodată un candidat care are atât de puţine cunoştinţe despre viaţa politică internaţională (şi nu numai), care pare să nu aibă nimic în comun cu exerciţiul instituţional şi diplomatic de preşedinte al Statelor Unite, nu a fost mai aproape de Casa Albă, fie şi numai prin şansa de a aparţine acum Partidului Republican, care a câştigat la legislative simpatia majorităţii americanilor.

După opt ani de administraţie democrată, alternanţa nu ar surprinde pe nimeni. Până la un punct, ar fi chiar firesc să spunem că este sănătoasă pentru un sistem democratic, că oferă oportunitatea revizitării unor politici şi programe care s-au dovedit greşite. Dar privind spre clasamentul prezidenţiabililor republicani, înţelegem teribila dilemă în care o candidatură consacrată a lui Donald Trump la funcţia de şef al executivului i-ar pune pe mulţi americani care doresc schimbarea.


Publicitate

Postaţi un comentariu