Scriitorii și bătălia pentru resurse

Traian Vedinaș este scriitor şi profesor la Universitatea „Babeş-Bolyai”

În anii ’60 când a avut loc o dezbatere în cadrul Uniunii Scriitorilor pentru o ediţie a poeziilor lui Octavian Goga, cel care s-a opus demersului a fost Zaharia Stancu. Tudor Arghezi a lămurit însă lucrurile cu „răutatea-i” genială: „Coane  Zaharia, a zis poetul Cuvintelor potrivite, îţi mai aduci aminte când Octavian Goga era Ministrul Culturii? Ne-a dat nişte bani. Eu am primit 5.000, dumneata numai 500. De asta eşti contra?”.

Ironia argheziană şi-a spus cuvântul. În 1966 au apărut în B.P.T. Poezii de Octavian Goga, în două volume.

Recentele ieşiri publice ale lui Nicolae Breban, nu tocmai ortodoxe, dimpotrivă orgolioase şi impulsive împotriva lui Pleşu, Liiceanu şi Patapievici, precum şi contra lui Manolescu, nu sunt numai reacţiile unui orgoliu rănit, ci sunt generate de a realitate dureroasă, statul român prin instituţiile abilitate nu gestionează coerent, echitabil şi echidistant finanţările revistelor culturale şi a cărţilor valoroase estetic şi axiologic.

În această împărţire de resurse funcţionează proverbul balcanic: „Cine împarte, parte-şi face”. Dar să privim puţin atât în istoria trecută, cât şi în cea recentă. În anii interbelici a existat o instituţie numită „Fundaţiile Culturale Carol I”. Pe partea literară a existat „Revista Fundaţiilor” cu apariţie lunară gospodărită de un singur redactor, Camil Petrescu.

În paginile ei au publicat poeţi, critici, filosofi şi eseişti români. Cel mai important lucru însă e faptul că revista a fost conectată la ideile europene, în paginile ei figurând nume de rezonanţă, precum cel al tânărului atunci filosof existenţialist Gabriel Marcel.

Exista şi o editură a „Fundaţiilor” ce a publicat Craii de curte veche a lui Mateiu I. Caragiale, poeziile lui Bacovia, cele ale lui Blaga. Acestuia din urmă i s-au tipărit şi „Trilogiile” câte au fost scrise până în 1944.

La ieşirea din dictatură a fost înfiinţată „Fundaţia Culturală Română” înlocuită apoi de „Institutul Cultural Român”. Acesta din urmă şi-a asumat riscul de promovare al literaturii române în străinătate, asumare cu succese şi insuccese, pentru că nu peste tot reprezentanţii I.C.R. au fost buni organizatori la participarea scriitorilor români la târgurile internaţionale de carte.

Dincolo de această scădere organizaţională, cauza principală a faptului că scriitorii români se ceartă între ei este aceea că nu avem acasă instituţii editoriale care să promoveze toate valorile certe ale scrisului românesc. Adică statul român nu are o politică coerentă şi durabilă pentru cultura românească actuală şi atunci bătălia pentru resurse se naşte firesc, şi vorba de demult a lui Eugen Barbu: „La război se mai dărâmă şi câte o biserică”. E grav că s-a ajuns aici, dar mai grav este că nu sunt semne ca lucrurile să se aşeze în matricea lor normală. Şi, aici statul român e singurul ce poate interveni benefic pe seama tuturor celor care merită.


Publicitate

Postaţi un comentariu