Pâine și circ

Dan Jurcan, sociolog

Cred cu tărie că în societățile democratice scandalurile au un rol curativ, mai ales în cele post comuniste unde tentația restaurației unor apucături totalitare e destul de frecventă. Cred că în democrație fiecare scandal public legat de guvernare are potențialul de a genera mecanisme de autoreglare, un soi de anticorpi capabili ulterior să prevină instituțional excesele de putere sau intențiile de încălcare a normelor democratice.

Și cum politicienii români încalcă mai mereu regulile jocului democratic, legile și chiar Constituția, probabilitatea de a fi martorii unui scandal în România este destul de mare. Însă cu demisiile stăm ceva mai prost, pentru că, nu-i așa, câinii latră, caravana trece! Și, deși scandalurile fac audiență, adevărul e că în ultima vreme nici câinele de pază al democrației, presa, nu prea mai latră așa cum ar trebui. În schimb, ea latră extrem de dresat  pentru a-și proteja patronii de justiție când zăngănitul cătușelor e aproape sau latră interesat și narcisist când trebuie să își plătească taxele și nu prea o face, invocând dreptul la liberă exprimare.

Un scandal este benefic dacă produce consecințe, dacă efectele indezirabile ale acestuia pot fi anticipate și prevenite ulterior prin mecanisme de reacție. Din păcate, mecanismele de autoreglare în România sunt, în general, un simplu joc de ima­gine, bazat adesea pe emoții publice puternice sau calcule electorale. Ele nu prea au legătură cu regulile și principiile. Un copil trebuie să moară mușcat de câini pentru ca problema maidanezilor se fie luată în serios și discutată în Parlament. A fost nevoie de zeci de mii de oameni în stradă pentru ca problema Roșia Montană să ajungă în dezbatere publică. Scandalul cu schimbarea procurorilor ține de tentația eternă a poli­ticienilor români de a influența justiția. Unii dintre ei  sunt îngrijorați serios de gesturile de independență  ale judecătorilor și procurorilor, din ce în ce mai frecvente din ultima vreme. Aici scandalul este o manif­estare de tip „check and balance”, iar  prin această  echilibrare a puterii, excesele le­gate de subordonarea justiției devin uneori vizibile și pot fi ponderate sau chiar oprite. Altfel spus, dacă politicienii se ceartă pe tema justiției, înseamnă că justiția are o șansă în plus să devină cu adevărat independentă.

Pentru a fi eficace, scandalurile pu­blice nu trebuie să își piardă caracterul extraordinar care semnifică abaterea de la o stare de normalitate. Dacă ai câte un scandal pe zi, prin puterea obișnuinței el devine un fapt banal. Ceea ce este destul de grav pentru că asta ne arată că noi, românii, am dezvoltat un soi de imunitate la prostie, incompetență și corupție, la tot ceea ce ar trebui să ne deranjeze în lumea în care trăim. Ne pierdem simțul normalității, nu mai sesizăm abaterile și nu ne mai pasă. Am obosit să ne mai revoltăm și asta este grav pentru că celor care ne conduc  le convine de minune acest fapt, dar, pe termen lung, el devine catastrofal pentru noi ca națiune. Noroc că Uniunii Europene îi pasă mai mult decât ne pasă nouă de ceea ce se întâmplă în România, iar revenirea la calea democratică a politicienilor români are loc destul de des prin presiuni externe.

Scandalurile sunt utile într-o democrație, dar ele nu pot substitui responsabilitatea guvernării. Ultimii șapte ani  ai regimului Băsescu nu au fost altceva decât un lung șir de scandaluri politice. Pâine și circ! Și cam atât, ar spune unii. A fost o etapă necesară în maturizarea firavei noastre democrații din care e posibil să fi învățat ceva ca națiune.  Poate că în urma scandalurilor din ultimii ani, democrația noastră e mai puternică, poate că are mai mulți anticorpi față de tentațiile totalitare ale politicienilor, dar o guvernare centrată exclusiv pe scandal este totuși toxică, ca orice exagerare. Ea nu face decât să abată atenția publică de la problemele reale ale oamenilor și de la promisiunile electorale aproape niciodată onorate. Românii mai au nevoie și de fapte, de rezultate sau cel puțin de un proiect în jurul căruia să se solidarizeze,   nu numai să se divizeze în funcție de preferințele politice sau de etichetările zilei.

Speram ca odată cu trecerea alegerilor generale și instalarea deplină a USL în fotoliile puterii  să aud de la noul Guvern că se apucă de treabă. Speram ca Victor Ponta să fie un altfel de politician pentru că vine dintr-o altă generație. Speram ca scandalurile să se împuțineze și să aud mai mult de proiecte care să probeze diferenţa faţă de guvernarea PDL. În fine, speram ca economia să conteze mai mult decât demagogia. Dar pare să nu fie chiar aşa.

I s-a reproșat mereu lui Emil Boc că nu e în stare să facă mai mult de câțiva zeci de kilometri de autostradă
într-un mandat. E în regulă, dar câți kilometri de autostradă se construiesc în prezent? Care va fi oare diferența față de guvernul Boc la finalul mandatului Ponta? Mi-ar plăcea să greșesc, dar am senzația că Ponta nu face altceva decât să exercite o  guvernare de imagine, în care important nu e atât ceea ce faci, ci ceea ce spui despre ceea ce faci sau nu faci. Aud mereu că cei din USL ar dori să facă treabă, dar nu îi lasă Băsescu, iar dacă ceva nu merge, chiar și acum, după aproape un an și jumătate de guvernare, totul se justifică prin efectele guvernării anterioare. Până la un punct merge, dar ceea ce e prea mult e, pur și simplu, prea mult. Luna de miere s-a scurs demult, iar oamenii încep să își piardă răbdarea.

Domnilor politicieni de la USL, nu mai consumați atâta energie în scandaluri! Românii așteaptă de la voi locuri de muncă, autostrăzi, o administrație modernă, servicii de calitate și cam tot ce-ați mai promis înainte să le cereți votul. Lăsați circul și demagogia! Guvernați! E vremea proiectelor și a faptelor! Altminteri, nu faceți altceva decât să confirmați ceea ce unii în stradă strigă deja: „… aceeași mizerie”!