O zi în care n-aș avea nimic să-ți spun, țara tatălui meu!

Ruxandra Hurezean, redactor-șef adjunct Transilvania Reporter

Tatăl meu ura iernile. Trebuia să meargă zilnic cu bicicleta la serviciu, trei kilometri dus, trei întors, doar până la drumul țării de unde lua rata sau ce găsea ca să ajungă mult mai departe, unde era atelierul de reparat tractoare. Comuniștii îi confiscaseră pămînturile, boii, pădurea, căzănia, prăvălia și batoza. Lui i-au rămas doar drumurile pe care a apucat-o spre atelierele de mecanică. Unde altundeva să fi mers? A devenit un bun meseriaș, era socotit cel mai bun.

Iarna se îmbrăca gros, parcă era un urs. Avea un cojoc de oaie și mănuși de blană îmbrăcate în doc și o căciulă cu urechi, aproape că nu se vedea din ele. Se scula la 5, mama îi făcea ceaiul pentru masă și-i mai umplea o sticlă, să-l bea la atelier. Avea probleme cu rinichii și bea ceai de mesteacăn.

Într-o zi, i-a păcălit pe colegii lui (îi vedea cum îl spionează când bea din sticlă): a lăsat-o la vedere și ei au tăbărât pe ea crezînd că e vin! Cînd a luat primul un gât l-a și scuipat înjurându-l tot pe tata, că l-a făcut să înghită porcărie de-aia! Glumele lor, săracii. Munceau în atelierele alea iarna, într-un frig de-ți trosneau oasele, ore întregi sub tractoare, pe ciment.

Venea acasă cu niște salopete întărite de mizerie, iar mama îl tot bodogănea că ea nu e slugă să spele așa ceva. Zicea, dar le spăla.

În fiecare dimineață o lua de la capăt. Pleca pe drum, cu bicicleta, chiar dacă nămeții erau neîncepuți, și nu-l vedeai din ninsoare. Seara venea cu o pâine pe portbagaj, o pâine neagră, cu buric. Mamei nu-i plăcea și tot zicea că o ustură pe gât de atâta pâine neagră. Ea era dintr-o familie de boieri, pînă la bătrânețe nu s-a obișnuit de tot cu sărăcia. Tata a mers mai ușor înainte, cu bicicleta lui. Avea fetele în școli… iar tractoarele alea chiar începuseră să-i placă.

Într-o zi, întorcîndu-se seara de la serviciu, i-a făcut cu mâna unui camion. A oprit și l-a luat. La coborâre, tata s-a căutat de bani și n-a găsit decît 5 lei. I-a dat șoferului, dar cînd să pună piciorul jos, vede banii aruncați în zăpadă, șoferul îi trîntise înapoi, erau prea puțini. El i-a luat și a înghițit în sec. Pe el îl umiliseră alții și mai mult, atunci când îi luaseră tot.

Peste un timp, cam la șase luni distanță, povestea tatăl meu, în curtea atelierului de tractoare trage un camion. Șoferul intră și întreabă de nea Nicu, i se spusese că numai el poate să-i facă o piesă absolut necesară la camion, fără de care nu mai putea merge în cursă. Tata s-a uitat la om, s-a uitat la camion și a zis: Bine, o fac eu. Șoferul a plecat și peste două zile s-a întors. Tata i-a arătat piesa, a montat-o la locul ei, să vadă șoferul că merge și la sfârșit, camionagiul îl întreabă cât îl costă lucrarea.

De față cu toată lumea din atelier, tata i-a răspuns: Te costă cinci lei! Băi, nea Nicule, îți râzi de mine, zice camionagiul, cum 5 lei? Face mai mult, păi, până la dumneata nimeni nu s-a încumetat să se apuce de treabă!? Ține aici 100! „Nu, nu nene, cinci, atât îmi trebuie”, zice tata.

Șoferul s-a uitat lung la tata. Nu-l recunoscuse. Dar în clipa aia o bănuială l-a străfulgerat. Nea Nicule, nu cumva dumneata…? Îmi pare rău, nene, să-mi fie capul al dracu’! Iartă-mă, zău așa!…

Tata a luat cei 5 lei și șoferul a plecat rușinat.

De atunci, de câte ori se întâlneau, nu înceta să-și ceară scuze. N-a îndrăznit să-i spună chiar el, dar de la alții, tata a aflat că șoferul de camion n-a mai luat niciodată bani de la autostopiști. I se dusese buhul de om bun.

Nu cred că pot vorbi despre țara mea azi, nu pot să-i fac declarații, m-aș simți ciudat. Nu pot să-i spun nimic. Voi face ca tatăl meu.


Publicitate

1 Comentariu

  1. Daniel spune:

    Asa ar trebui sa facem toti…

Postaţi un comentariu