O incursiune între două lumi polarizate

John Paget a fost un călător britanic care, ulterior călătoriei sale s-a îndrăgostit de Transilvania şi de oamenii de aici. Sosit în această parte crepusculară a Europei din luminoasa şi flamboianta Anglie, a fost în măsură să înregistreze în scris cu cinism dar şi cu o anumită fascinaţie pentru exotism, multe dintre caracteristicile periferiei economice europene de la mijlocul secolului XIX. În memoriile sale de călătorie, acest britanic ne oferă, nouă cititorilor de astăz,i şansa de a vedea trecutul ţării prin ochii unui om modern, călător într-o societate anacronică, ca şi cum ne-am întoarce în timp noi înşine cu un secol şi jumătate în urmă.

Pentru mine ca şi economist şi bancher a fost fascinant să observ modul în care funcţiona o economie, într-un Cluj natal, pe care prea adesea ni-l imaginăm sub forma unui oraş luminos în ton cu anii belle epoque de tip vienez, cu magazine moderne, trăsuri elegante, femei cochete şi bărbaţi gentilomi. Toate acestea sunt însă departe de realitatea găsită de Paget. M-a frapat modul în care funcţiona o economie rămasă în urmă, cu o structură anacronică medievală, extrem de polarizată şi puţin monetarizată. Dar să-l lăsăm pe Paget să ne descrie economia ardeleană a vremii.

“Deseori vei fi surprins să auzi pe cineva care are zece mii de acrii să spună că are un câștig de  doar șapte sau opt livre pe an din arendă. Vei fi surprins când vei auzi că își poate întreține o gospodărie așa mare cu o sumă atât de mică. Dacă aprofundezi problema, vei afla că toate cerealele și fânul consumate de cei douăzeci sau treizeci de cai nu sunt calculate ca venituri ori cheltuieli, nici păsările de curte, fructele, pâinea, vinul sau lemnul pentru foc.

– O, astea sunt o nimic toată, îți va răspunde, toate vin de pe moșia mea.

Consideră venit doar ceea ce primește bani gheață, iar cheltuieli, doar ceea ce plătește cu bani gheață”.

Salariatul, iobagul, arendaşul pe de-o parte şi nobilul proprietar de pământ efectuau schimburi materiale care în alte ţări se plăteau, dar aici nu numai că nu erau monetarizate dar nu aveau nici un etalon valoric. În unele cazuri schimburile se făceau în baza unor promisiuni sau obligaţii. Între proprietarii de pământuri se efectuau schimburi, de cele mai multe ori nemonetarizate. Chiar dacă erau perfectate în rigoarea birocraţiei habsburgice, tranzacţiile nu includeau evaluări de piaţă sau temeiuri juridice foarte avansate. În cazul schimburilor între nobili, la negocieri, niciunul nu se afla pe o poziţie inferioară, sau în orice caz târgul era unul evident acceptat şi conştient asumat, chiar dacă era consecinţa unei mâini mai mult sau mai puţin norocoase la un joc de cărţi. Când venea vorba de schimbul între două clase, perdantul era în mod invariabil cel din clasa inferioară. Este foarte posibil ca relaţia dintre nobil şi ţăran să fi fost aparent una foarte bună, de înţelegere sau de supunere necondiţionată, dar aceste aspecte ţineau de superstiţii şi mai ales de nivelul redus de emancipare culturală, economică şi politică a supusului.

Într-o societate capitalistă tot mai mult urbanizată, fie ea şi una conservatoare precum cea britanică de atunci, şi într-o lume în care, dincolo de ocean, sclavia era încă la ea acasă, toate aceste lucruri erau greu de acceptat, chiar dacă nu erau în întregime dezavuate de observator. Astăzi lucrurile nu ne par chiar atât de juste.

Sunt astăzi decalajele sociale din societatea noastră diferite de cele din vremea lui Paget în această periferie a Europei?

La finele anului 2016 ponderea masei salariale în PIB-ul României era de 34%, care ne plasează printre ultimele din Europa iar raportul este aferent unuia din cele mai mici valori a produsului intern brut de pe continent. Sub România se află Grecia (33%), puternic afectată de criză şi Irlanda (29%) care este notorie pentru faptul că este ţara gazdă a unor mari corporaţii internaţionale, care îşi protejează în această ţară profiturile.

În ţările dezvoltate cu standarde de viaţă semnificativ mai mari decât ţara noastră şi cu un nivel de sofisticare economică superior, ponderea masei salariale în indicatorul economic de referinţă oscilează în jurul valorii de 50%. De exemplu, în Elveţia indicatorul reprezintă 59%, Islanda 54%, Franţa 52% sau Germania 51% iar toate aceste ţări înregistrează valori ale PIB foarte ridicate.

Putem spune oare că evoluţiile recente ale ponderii masei salariale în PIB arată o creştere a polarizării sociale prin creşterea importanţei celor care deţine capitalul în detrimentul celor care muncesc?

Privind retrospectiv, evoluţia indicatorului la nivel mondial, se observă un recul semnificativ în ultima jumătate de secol iar motivele sunt multiple şi complexe. Unele dintre acestea provin din creşterea gradului de automatizare şi robotizare a proceselor de producţie, în genere a progresului tehnologic care a redus numărul de lucrători din anumite ramuri economice, în special în industrie. Un alt motiv îl constituie creşterea rolului serviciilor în care factorul uman este tot mai mic în formarea PIB. Alţi economişti văd o cauză importantă în evoluţia ponderii masei salariale în tendinţa de rupere a legăturii dintre productivitate şi salariul real (fapt determinat între altele şi de evoluţia tehnologiei). Alţi cercetători a fenomenului văd cauza esenţială în scăderea tot mai mare a rolului şi capacităţii de negociere a uniunilor sindicale, în condiţiile concurenţei acerbe venite dinspre ţările care exploatează avantajul comparativ al unei forţe de muncă foarte ieftine precum China, India sau Brazilia. Alţii, evidenţiază globalizarea în ansamblul ei, prin specializarea şi optimizarea producţiei în funcţie de avantajele comparative şi capacitatea tot mai mare de relocare, chiar şi la distanţe mari a capacităţilor productive în antiteză cu anumite rigidităţi existente pe pieţele muncii. Nu sunt de ignorat şi argumentele legate de efectele propagate ale inechităţii la nivel global, în care forţa de muncă pierde mult din capacitatea de negociere în faţa deţinătorilor de capital. O altă cauză este atomizarea capacităţilor de producţie şi a locurilor de muncă în condiţiile în care tot mai multe persoane sunt mai degrabă antreprenori decât salariaţi. Tot aici sunt de amintit şi cazurile de salariaţi care deţin şi cote de capital, în special cei din managementul unor companii mari.

Toate cele enumerate mai sus sunt consecinţa schimbărilor economice, sociale, politice sau geopolitice şi tehnologice a lumii în care trăim. A evalua toate aceste schimbări ca bune sau rele este o eroare atâta timp cât nuanţele pot schimba adesea fondul. De exemplu Paul Graham, renumitul antreprenor din Silicon Valley, referindu-se la cât de pozitivă sau negativă este inegalitatea, spunea că atâta timp cât „plăcinta” avuţiei este în creştere, faptul că o persoană sau un grup de persoane profită mai mult şi alţii mai puţin de pe urma acestei creşteri, nu este o problemă atâta timp cât toţi au de câştigat, altfel stau lucrurile când „plăcinta” avuţiei rămâne constantă, este în scădere sau unii au mai mult de pierdut decât alţii.

Unde ne aflăm noi astăzi? Sunt salariaţii români într-o situaţie de servitute asemenea claselor inferioare ale societăţii descrise de Paget?

Nivelul de automatizare şi robotizare a economiei româneşti, chiar dacă este într-un cert trend ascendent, este departe, din punctul meu de vedere, de a influenţa semnificativ nivelul ponderii masei salariale în produsul intern brut. Ponderea serviciilor în PIB este într-adevăr într-o vizibilă creştere, dar din păcate vedetele multianuale în sectorul terţiar sunt serviciile care generează o valoare adăugată scăzută precum transporturile sau serviciile de prelucrare intermediară fapt ce ar conduce la ideea unei ponderi a masei salariale mai semnificative în PIB.

Pe de altă parte, comerţul, agricultura şi sectorul imobiliar se dezvoltă pe seama unei munci slab retribuite sau de pe urma unor speculaţii cu un efect invers.

Nu este mai puţin adevărat că evaziunea fiscală şi agricultura de subzistenţă şi micile afaceri nemonetarizate şi nefiscalizate, atât de prezente în economia României, au efecte semnificative în valoarea scăzută a masei salariale raportată la PIB. Ţara noastră de azi, ca şi cea din trecut, pentru a compensa lipsa acută de tehnologie încorporată în sistemele de producţie a mizat, în general, pe forţa de muncă ieftină, comparativ cu forţa de muncă similară ca şi pregătire din occident. Astăzi însă începe să se manifeste un paradox. Potrivit mai multor cercetări, una din marile probleme cu care se confruntă antreprenorii este lipsa forţei de muncă calificate. Pentru a compensa acest fapt, ei investesc tot mai mult în tehnologia care elimină operatorul uman, în locul unei oferte salariale mai mari. Situaţia este determinată şi de tendinţele demografice ale ţării noastre, de creşterea emigraţiei spre zonele Europei mai bine remunerate. Veniturile mici ale fermierilor şi ale salariaţilor din Transilvania celei de a doua jumătăți a secolului XIX și prima parte a secolului XX au fost cauzele migraţiei semnificative către „Lumea Nouă”, dar este important de precizat că această migraţie spre deosebire de emigraţia forţei de muncă spre occident de astăzi a fost pe fondul unui boom demografic.

Astăzi sunt foarte mulţi călători pe aceste locuri, şi care la fel ca şi John Paget s-au împământenit în ţara noastră, dar  vor lăsa ei, pentru posterioritate o imagine la fel de vie şi obiectivă ca şi el? Vor observa ei o economie prea puţin monetarizată în care producţia pentru autoconsum se împleteşte cu tehnologia de vârf, poate chiar în sânul aceloraşi familii? Vor vedea mijloacele de evaziune fiscală legală sau ilegală? Vor semnala oare, comparativ cu ţara lor de baştină, un nivel ridicat al servituţii marii mase de oameni, în contrast cu viața prosperă a unor oligarhi? Vom fi descrişi ca o societate anacronică, sau vom fi ignoraţi, devenind un procent scăzut într-o masă amorfă de valori materiale?

Text: Septimiu Moga, economist