Ne îndreptăm spre dreapta sau spre stânga?

N-am dori ca însemnările care urmează să fie percepute ca un act de propagandă politică. Nu vom pleda nici pentru dreapta nici pentru stânga. Vom expune, doar, foarte selectiv şi concis, conţinutul celor două orientări, iar cititorii n-au decât să adere sau să repudieze caracteristicile doctrinare ale uneia sau alteia. Ne place să credem că demersul nostru este justificat, dacă avem în vedere că adesea auzim afirmaţii uluitoare cum ar fi: „ader la ideologia de dreapta fiindcă această orientare este împotriva polarizării sociale şi este permanent interesată de o viaţă cât de cât decentă a celor năpăstuiţi de soartă”. Asemenea afirmaţii spuse de oamenii simpli, neşcoliţi nu ne surprinde. Dar când sunt rostite de oameni care se pretind cultivaţi, unii dintre ei chiar cu studii universitare, nu poate să nu ne îndemne la reflecţie. Percepţii de acest fel ar putea fi explicate, printre altele, şi prin propaganda electorală a formaţiunilor politice de dreapta care, de regulă, în preajma alegerilor, fac declaraţii de stânga. De altfel, aproape pretutindeni, mesajele electorale sunt de stânga, întrucât s-au dovedit mai eficiente decât cele de dreapta. Mesajul prezidenţial al lui Barack Obama, de exemplu, a fost de stânga, căci viitorul preşedinte al SUA, s-a adresat mai mult oamenilor săraci şi clasei de mijloc. Tot de stânga sunt şi multele intervenţii ale dreptei atunci când este în opoziţie. Iar când va ajunge la putere se înţelege că va uita promisiunile de stânga din vremea când se găsea în opoziţie. Aşa a fost de când e lumea. „Este legea opoziţiei româneşti: să ceri în opoziţie, să promiţi în alegeri şi să faci pe mortu-n păpuşoi la guvernare” (Conservatorişii progresişti, Socialismul, nr. 26, 1918, p. 4, nesemnat).

Adevărul este că după căderea comunismului orientarea populaţiei spre stânga a scăzut considerabil aproape în toate ţările. Dreapta reproşează oricând are prilejul, stângii faptul că doctrina ei ar fi de inspiraţie marxistă iar comunismul este perceput adesea reductiv dezvăluindu-i-se, cu precădere, doar dimensiunea criminală. Este, desigur, o simplificare exagerată dar care, prin repetare, poate să descumpănească. Învinuirea că stânga ar avea origini comuniste se pare că are efecte asupra unor segmente ale populaţiei. În Occidentul de azi, după unele informaţii de care dispunem, se orientează mai mult spre stânga nu oamenii simpli, precum altădată, ci elita intelectuală. La noi, dimpotrivă, o considerabilă parte a intelectualităţii se declară de dreapta. Este un fenomen oarecum surprinzător, dacă dăm crezare unor opinii potrivit cărora „singurul ideal acceptabil pentru un cărturar este idealul de stânga” (Andrei Pippidi, Benda Singuraticul. Prefaţă la Iulian Benda, Trădarea intelectualilor. Bucureşti, Humanitas, 1993, p. 11). Numai că, adăugăm noi, nu toţi cei care se autoproclamă intelectuali sunt „cărturari”.

Prin ce se deosebeşte stânga de dreapta? Nu intenţionăm să ne extindem asupra deosebirilor doctrinare dintre ele, nici să stăruim asupra altor detalii nesemnificative pentru obiectivul pe care-l avem în vedere. Amintim doar câteva caracteristici esenţiale: stânga este, cel puţin teoretic, alături de săraci. Ea se împotriveşte polarizării exagerate a populaţiei, pledează pentru o distribuţie mai echitabilă a bogăţiei etc. Dreapta acordă o importantă, cu totul deosebită, iniţiativei individuale şi apreciază polarizarea socială ca o condiţie a progresului economic, social şi uman.

Interesant ni se pare că atât guvernările de stânga cât şi cele de dreapta, atunci când sunt la conducerea ţării, de multe ori, nu ţin seama de ideologia de la care se reclamă. Unii explică fenomenul prin lipsa de cultură politică şi simţ managerial al multor guvernanţi. Nu excludem aceste posibilităţi. Să nu uităm însă că nicăieri în lume nu există vreo facultate care să pregătească prim-miniştri sau preşedinţi de ţară. „Calificarea” pentru astfel de îndeletniciri se face, de regulă, la locul de muncă şi au succes la învăţătură doar cei care pe lângă o cultură corespunzătoare în domeniu, au şi o înzestrare nativă pentru asemenea funcţii. Numai că acestea, în mentalitatea unei semnificative părţi din rândurile electoratului, nu reprezintă criterii semnificative pentru a-şi oferi votul. Pentru mulţi, mai importante sunt considerate considerate calităţile fizice decât cele intelectuale ale candidaţilor. Semnificativă ni se pare, în acest sens, o cercetare sociologică în rândurile electoratului american, efectuată cu mulţi ani în urmă, referitoare la criteriile care-i determinau să opteze pentru un candidat sau altul la preşedenţia Statelor Unite. În urma analizei rezultatelor s-a constatat că pe primul loc a fost situată înălţimea candidaţilor. Se înţelege că cele mai multe opţiuni pentru această însuşire fizică au fost depistate în rândurile electoratului feminin. Fenomenul, de altfel, nu este singular. Poate fi întâlnit şi în alte ţări. Se spune că filosoful existenţialist Jaspers l-ar fi întrebat pe Heidegger în martie 1933, cum este posibil ca un om atât de incult, precum este Hitler, să guverneze Germania, acesta i-ar fi răspuns: „Cultura n-are nicio importanţă, uită-te ce mâini frumoase are” (Pascal Bruckner, Antet. Bucureşti, 1996, p. 106).

Încălcarea propriei ideologii fie de către guvernarea de stânga, fie de cea de dreapta nu trebuie să ne surprindă. Apelul la practicile obişnuite ale orientării politice din opoziţie nu este un fenomen prea rar. El poate fi explicat, printre alte cauze, şi prin apariţia unor necesităţi reclamate de realitatea socială. Concret: guvernările de dreapta din unele ţări au recurs, în actuala criză financiară, la strategii economice de stânga. Iar ca exemplu a unor acţiuni ale stângii, caracteristice dreptei, amintim procesul de deposedare a statului român de intreprinderile economice din subordinea sa în timpul guvernărilor social-democrate. Situaţia în care guvernele exercită o conducere caracteristică orientărilor doctrinare opuse ideologiei de la care se reclamă pot fi întâlnite în toate ţările. Liberalismul modern şi-a însuşit unele idei social-democratice, aşa cum social-democraţia este impregnată cu unele idei liberale. Astfel, nu sunt rare cazurile când la conducerea unor ţări pot fi întâlnite guverne de dreapta cu „parfum de stânga” sau guvernare de stânga cu „parfum de dreapta”. Probabil de aceea, sociologul american de origine poloneză Alvin Toffler consideră că a vorbi, în vremurile de azi, despre o politică de stânga sau de dreapta, reprezintă un mod depăşit de abordare a realităţii sociale. Se mai spune că stânga s-ar potrivi mai bine ţărilor dezvoltate şi bogate. Afirmaţia este, desigur, discutabilă. Este însă neîndoielnică posibilitatea ca guvernările de stânga să fie benefice pentru marea masă de oameni în condiţiile în care, bineînţeles, acestea îşi respectă doctrina şi promisiunile făcute electoratului.

Atât formaţiunile politice de stânga cât şi cele de dreapta au în componenţa lor oameni de valoare cu o reală vocaţie pentru activitatea de conducere şi, din păcate, indivizi totalmente imorali şi incompetenţi care n-au luciditatea necesară sprea a-şi da seama că n-au nicio chemare pentru guvernare, singurul lor interes fiind puterea care, trebuie să recunoaştem, pentru a fi exercitată cu eficienţă, presupune, totuşi anumite veleităţi manageriale. De aceea, în contextul actual creat după alegerile prezidenţiale, esenţial ni se pare a fi nu o guvernare de stânga sau de dreapta, ci competenţa antreprenorială a executivului.

Având în vedere că preşedintele ţării nu trebuie să servească doar un anumit partid, el fiind conform Constituţiei, preşedintele tuturor românilor, atât al celor cu opţiuni de dreapta, cât şi de stânga, nu vedem nicio incompatibilitate între exercitarea atribuţiilor sale cu cele ale unui guvern de centru-stânga, susţinut, desigur, de o majoritate parlamentară. La întrebarea pusă de unii dacă actualul prim ministru mai are legitimitate pentru a guverna, după eşecul pe care l-a avut la alegerile din 16 noiembrie, nu putem da, în mod corect, decât un răspuns: da, are! Şi are deoarece în noiembrie nu s-a votat pentru alegerea unui prim ministru, ci pentru preşedinte!

Text: Gheorghe Cordoş, sociolog


Publicitate

Postaţi un comentariu