Independenţa justiţiei ieri și azi…

Viorel Cacoveanu, scriitor

Într-o ţară care nu-şi găseşte ritmul de dezvoltare, siguranţa de sine şi modul de afirmare în civilizaţia lumii, fiind mai mult o colonie (fie şi mascată), ce şi-a pierdut imensele bogăţii şi speranţe, instituţiile statului se află cam la acelaşi nivel. La noi, în ultima vreme, se bate imensă şi inutilă monedă pe independenţa justiţiei, pe democratizarea ei. Nu e aşa. Repet, justiţia e la nivelul celorlalte instituţii şi puteri ale statului: nesigură, şovăitoare, atentă cu unii şi dură cu alţii, orgolioasă, prea mândră şi prea plină de sine. Nu poţi s-o atingi nici cu o floare, că e jale. Zicea înţeleptul Voltaire că pretutindeni onoarea judecătorilor, ca şi a celorlalţi oameni, constă în îndreptarea propriilor greşeli. Numai că la noi magistraţii nu greşesc niciodată; sunt nişte mântuitori veniţi să ne salveze…

Cum era ieri? În timpul lui Carol II, un comunist amărât, urmărit la o bere cu nişte amici, a spus că regele trebuie ucis. Atât. Nu s-a stabilit când, cum, unde, cu ce, în ce fel. I s-a şoptit regelui infamia şi e1, regele Carol II, a cerut condamnarea banditului. Un judecător militar, se pare colonelul Petrescu, 1-a condamnat la închisoare pe viaţă pentru tentativă de crimă la rege! Actul de la 23 august 1-a pus în libertate pe Meţiu. Dar, câţiva ani mai târziu, 1-au găsit comuniştii cu arme şi muniţie acasă. Şi a fost condamnat iar la închisoare pe viaţă pentru deţinere ilegală de arme, tentativă de asasinat, de destabilizare a regimului… Cine 1-a condamnat? Generalul maior Gh. Petrescu. Ba l-a condamnat şi pe colegul lui, magistratul Bratu şi lotul Tămădău şi pe Moghioroş, singurul mulţumit, că nu a primit pedeapsa capitală. Era independent Petrescu ?

Ceva mai târziu, în comuna Galţiu, un ţăran, Artenie Petre, s-a opus colectivizării, drept pentru care a fost ţinut, şase luni în arestul Securităţii şi eliberat, nejudecat, după ce s-a făcut colectivul în comună. Trec doi ani şi pe un buletin de vot cineva a scris măscări la adresa partidului iubit si a conducătorului şi mai iubit. Mare anchetă. Trebuia găsit neapărat vinovatul şi condamnat. Şefii din comună şi cei de la judeţ, sub conducerea unui procuror independent, se zbat zile la rând şi găsesc vinovatul. Cine putea fi – încă atât de uşor- decât Artenie Petre !? E condamnat la doi ani de închisoare, deşi, între altele, omul aduce dovadă scrisă, oficială, că în acea duminică se afla la Craiova, unde fiul său rănit într-un exerciţiu militar a fost operat; dar justiţia nu ţine cont, se bazează pe mărturia unei babe şi a unui ţăran nenorocit care „se pare că 1-au văzut pe la urne!”.

Carol II impune, în 1936, odată cu revizuirea Codului Penal, pedeapsa cu moartea pentru crime odioase împotriva regelui. Atunci nu se prea executau pedepse capitale date de instanţele de judecată. Vezi cum au fost împuşcaţi legionarii, cum ei au împuşcat mari bărbaţi ai neamului. Ca-n democraţie. După actul de la 23 august, Lucreţiu Pătrăşcanu lărgeşte aria pedepsei capitale pentru „uneltiri”, „defăimări”, atentate la democraţie sau la conducătorii ţării. Mai târziu cine va beneficia oare de pedeapsa capitală?!!

Ca o ironie a sorţii: Pătrăşcanu

După revoluţie ni se spune mereu că totul s-a schimbat, că e altfel, că justiţia este putere în stat şi e independentă. Că e putere nu ne îndoim, dar avem voie să ne întrebăm a cui ?!! În justiţie sunt răspunderi mari şi greşeli pe măsură. Să nu uităm că rădăcinile justiţiei noastre de azi se află în celebrul „proces” al Ceauşeştilor, găsit vinovat de genocid, adică de 60.000 de morţi,

Când, de fapt, au fost 1204! Ne-au vârât pe nas cei din Vest această minciună şi pe ea s-a clădit primul proces liber. Să râdem? Mai apoi, o instanţă l-a condamnat pe Miron Cozma la doi ani închisoare. Au sărit unii în sus, democratic, şi o altă instanţă, independentă şi ea ca şi prima, pe acelaşi dosar şi pe baza aceloraşi legi îl condamnă la 18 ani închisoare. Un oarecare Ţundrea e condamnat pentru o crimă, stă opt ani închis şi se află adevăratul criminal. Ţundrea (iertat să fiu, dacă nu am reţinut bine numele) este eliberat, şi după doi ani moare. Nu greşeşte justiţia? O femeie stă şase luni, acuzată că a vrut s-o şantajeze pe o înaltă doamnă de la o înaltă curte. O instanţă o eliberează constatând că nu i se poate reţine nicio vinovăţie. O procuroare, fără de care ţara ar fi în pericol, cere rejudecarea procesului – spre folosul înaltei ei colege – ba impune cercetarea instanţei care a găsit femeia arestată nevinovată. Ce independentă, ce dreaptă e justiţia! Dar mergem mai departe… Şi ne facem că uităm că noi sunten o colonie!

La procesul de la Nurnberg au fost 22 de acuzaţi, 11 au fost condamnaţi la moarte şi executaţi. Lor li s-au stabilit patru capete de acuzare. Lui Milosevici, cel judecat de marea justiţie independendentă numită Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie, i s-au … GĂSIT – 64 de capete de acuzare! Nu vi se pare ciudat? Dizgraţios? Criminalii nazişti au fost, în viziunea judecătorilor de la Haga, nişte dulci copii pe lângă Milosevici! Pe Mandela, mari şefi de state (SUA şi Marea Britanie) 1-au socotit terorist, duşman al omenirii şi a fost condamnat la închisoare pe viaţă, nu la moarte, că era ceva fiu de rege ori împărat. Ieşit din temniţă, a ajuns o figură a lumii noastre, un martir şi un erou. I s-a dat premiul Nobel pentru pace şi a fost îngropat cu imense onoruri militare. Ce au simţit, mă întreb, acei judecători care 1-au condamnat? – Nu ştim nici azi, se pare din cauza independenţei justiţiei, cum şi de ce au murit fraţii Kennedy! Citesc într-un ziar că Lester Bowel a aşteptat 31 de ani să fie executat, fiind condamnat la moarte. Oare nu e ăsta un act de cumplit terorism ? O schingiuire a fiinţei umane. De cine? De unii care ne dau nouă lecţii despre independenţa, rolul şi reformarea justiţiei. Să avem iertare.

Am putea continua la nesfârşit cu asemenea exemple. Pe mine, ca scriitor şi cetăţean, mă interesează să avem o justiţie pe cât posibil dreaptă. Căci nimeni nu e liber, independent în lumea asta. Omul s-a născut supus încă din rai şi aşa rămâne până la finalul cel bun! Suntem oameni şi greşim. E grav când unii cred că nu se poate fără ei. Aşa credea şi ieri tovarăşa! Aşa cred şi azi unele cucoane. Eu pot greşi cu condeiul sau cu vorba. Dar e grav şi dureros cand se greşeşte absurd, cu legea în mână, de dragul celor din jur! Amin!


Publicitate

Postaţi un comentariu