Educație religioasă sau îndoctrinare?

Iulia Ionescu, o elevă olimpică de la Liceul Sf.Sava din București, a dispărut pentru câteva zile. Poliția și serviciile de informații au constituit rapid o  celulă de criză  și au intrat în priză pentru a rezolva cazul. Remarcabilă a fost  aici și implicarea presei în popularizarea cazului și sensibilizarea opiniei publice.  După eșecul jenant al localizării, căutării și salvării victimelor accidentului din Apuseni, în  cazul adolescentei dispărute a intrat în scenă chiar și vicepremierul Oprea, implicarea lui  fiind mai degrabă un semnal de determinare pentru a fi sigur că autoritățile nu vor înregistra un nou eșec. Daunele de imagine într-un astfel de scenariu posibil ar fi fost imense și s-ar fi pus probabil definitiv eticheta incompetenței pe fruntea autorităților de la București. Lucrurile nu au stat așa, Iulia a revenit din momentul ei de rătăcire adolescentină și s-a întors acasă. Și e de menționat că acest final fericit nu prea are nici o legătură cu autoritățile. Spun asta pentru că, deși capii Poliției s-au grăbit să își asume meritul, dacă nu ar fi fost conductorul de tren și oamenii care au sesizat  prezența  în tren  și, respectiv, în gară  a elevei, cel mai probabil autoritățile ar fi fost luate prin surprindere de revenirea acesteia acasă.

Sigur, motivația  gestului  Iuliei Ionescu  poate fi extrem de complexă. Liceul Sf. Sava e recunoscut ca fiind unul dintre cele mai bune licee din țară. Presiunea asupra elevilor e colosală. Cei mai mulți dintre  ei  învață peste 15 ore pe zi pentru a face față cerințelor profesorilor. Competiția e foarte dură  și dacă mai ai parte și de o familie  captivă în acest joc ipocrit al performanței din sistemului de învățământ românesc, riscul de a claca e destul de mare. Dar nu știm cum au stat exact lucrurile, de aceea nu voi lansa speculații.

Însă e o problemă serioasă  atunci când discutăm despre motivația religioasă a gestului adolescentei din București. Presa afirmă că surse din poliție au dezvăluit că există un bilețel în care Iulia i-ar fi scris mamei  că îl iubește pe Isus Hristos și că merge să se călugărească.  Atunci de ce părinții au susținut inițial că ar putea fi vorba de o răpire? Și de ce s-a grăbit Constantin Stoica, purtătorul de cuvânt al Bisericii Ortodoxe,   să declare,   în momentul în care s-a conturat scenariul posibil al prezenței adolescentei la una dintre mănăstiri, că  acest lucru nu e posibil? Ulterior, Ion Larion Neagoe, starețul mănăstirii Sihăstria Rarăului a recunoscut că a mințit poliția în momentul în care a fost întrebat despre prezența fetei la mănăstire. Până și duhovnicul fetei a simțit nevoia să se disculpe public, susținând că  el ca duhovnic ascultă și, în consecință, nu poate influența deciziile unei adolescente. Chiar așa?  Mai mult, duhovnicul susține că familia ar fi fost informată despre intenția fetei. Cert e că Biserica ortodoxă iese puțin cam șifonată din acest episod. Multă eschivă, sincope de comunicare și chiar minciună.

Și ca și cum nu ar fi fost de ajuns, Remus Cernea – un deputat cu vederi liberale, un adevărat apologet al toleranței și  nediscriminării de orice natură –  anunță ca va depune un proiect de lege de modificare a art.18 din Legea educației naționale,   prin care “orele  de religie din școli să devină facultative și să să fie înlocuite cu ore obligatorii de etică, pentru a cultiva spiritul critic, raționalitatea și empatia în masură să dezvolte un aparat critic de judecată morală propriu fiecărui elev”. Și ca întotdeauna, BOR s-a grăbit să reacționeze, Remus Cernea fiind pus la colț imediat. Parlamentarii, considerați  “adevărați fii ai bisericii”, au fost îndemnați să  nu voteze inițiativa colegului lor mai tânăr.

Dacă adăugăm acestui episod și alte incidente relatate de presă, cum ar fi cazul în care copiii au fost duși la biserică fără voia lor, situația în care copiilor de alte confesiuni nu li s-a respectat dreptul la libertate religioasă și li s-a băgat ortodoxismul pe gât sau când profesoara de religie le-a spus unor copii din Timiș  că „mamele care fac avort vor arde în focurile iadului”,   nu se poate să nu ne întrebăm: Ce fel de educație religioasă se face în școli? Care este limita între educație și prozelitism? Cât de adecvată este îndoctrinarea religioasă  în cazul unor copii?  Unde se termină educația religioasă  și de  unde începe abuzul de opinie?

De foarte mulți ani, unele organizații neguvernamentale poartă o luptă inegală cu Biserica Ortodoxă Română, în încercarea de a convinge Ministerul Educației să introducă ore de istoria religiilor, nu de religie.  Au fost acuzate de militantism ateist, anti-ortodoxism, anti-creștinism, lipsă de patriotism și chiar vânzare de țară prin punerea în slujba lui Soros. În forma actuală, contestatarii seculariști spun că   orele de relige din școli sunt pur prozelitism, un abuz  al unui drept constitutional prin care se garantează libertatea de credință.  Și deși actuala legislație permite aspectul facultativ al orelor  de  religie  printr-o solicitare scrisă, adevărul e că cei mai mulți dintre părinți nu uzează de acest drept legal din comoditate, ignoranță  sau chiar teamă. Mai mult, unii părinți sunt convinși că  orele de religie sunt utile pentru educația copilului și pot fi o pavăză  împotriva drogurilor, consumului de alcool  și a ispitelor de tot soiul. Parlamentarii și decidenții politici au refuzat constant să discute serios pe marginea prozelitismului ortodox din școli, sprijinul bisericii pentru voturile din alegeri fiind prevalent încălcării posibile a unui drept constituțional. Și cum nimeni nu poate impune deocamdată vreo schimbare, consecința este continuarea unei stări de fapt care ridică semne de întrebare privind  îndoctrinarea religioasă practicată în școli. Prozelitismul nu are însă nici o legătură cu educația. Educația presupune informare, nu îndoctrinare! Deschidere, nu limitare!

Cert e că pe un astfel de fond educațional, Iulia Ionescu a luat decizia de a pleca la mănăstire. Nu i se poate imputa această decizie pentru că un copil nu poate avea capacitate deplină de exercițiu. Dar dincolo de formularea unor acuzații și finalizarea unor anchete de către autorități, gestul ei are o semnificație multiplă.

Poate ar trebui să ne întrebăm dacă nu cumva lumea  pe care noi adulții le-o oferim adolescenților e o lume adânc golită de sens. Poate există prea multă superficialitate, prea mult negoț cu principiile și valorile care ne definesc, prea multă centrare pe consum și pe orizontul imediat. Poate că tinerii au nevoie de idealuri, poate sunt mut prea dezamăgiți și s-au scârbit de minciuna, ipocrizia, incompetența și felul în care politicienii negociază aproape totul, inclusiv viitorul și speranțele noilor generații. Poate că noi, adulții nu mai suntem un model pentru tineri, iar sensurile lumii în care trăim se compun și descompun într-un ritm mult prea alert pentru generațiile care vin.  Sensurile sunt cele care ne jalonează existența, iar dacă noi nu suntem în stare să oferim sensuri atractive  pentru tineri într-o lume seculară, atunci  răspunsul la dezorientare va fi întotdeauna credința.

Poate că Iulia a vrut să ne arate că lumea în care trăiesc adolescenții e o lume a informației, o lume digitalizată în care prieteniile sunt pe facebook, dar mulți dintre ei se simt străini și singuri.  Poate că adolescenții au nevoie de prietenii reale, nu virtuale, de cineva care să îi asculte și să îi înțeleagă. Poate s-au săturat să fie tratați și de profesori ca o simplă mașină de reprodus informații sau de  probat performanța prin note maxime, fără ca cineva să îi întrebe care le sunt adevăratele lor nevoi? Poate că actualul sistem educațional e unul bolnav, mult prea solicitant pentru un elev, iar Iulia a fost doar un caz de fugă dintre multiplele posibile. Poate că noi, părinții, suntem orbi la semnalele pe care copiii încearcă de multe ori să ni le transmită, poate nu îi ascultăm îndeajuns  și greșim atunci când ne bazăm exclusiv pe școală, refuzănd să privim critic ceea ce le oferă actualul sistem educațional elevilor.

Poate că într-o lume în care totul pare dezvrăjit, e nevoie de credință.  Dar rămâne totuși întrebarea: Cum motivăm acțiunile noastre și cum conciliem credința cu o lume dominată de cunoaștere și tehnologie? Alegem exorcizarea de tip Tanacu sau un tratament medical fundamentat știintific? Alegem salvarea sufletului și iertarea păcatelor sau  consultul psihologic? Ne rugăm la Cel de Sus să ne dea ploi sau construim un sistem de irigații performant? Dezvoltăm un plan de acțiune funcțional pentru intervenție la dezastre sau ne rugăm să fim salvați dacă vine sfârșitul lumii?  Sigur că am exagerat prin această dihotomizare  între sensul derivat din modul rațional de a acționa și sensul derivat din credință,   dar  poate ar trebui să înțelegem că prozelitismul religios nu se poate substitui educației. Poți să te rogi pentru bani sau pentru carieră, dar Dumnezeu nu îți va umple niciodată sacul! Pentru asta trebuie să mai și înveți și să și muncești, nu e suficient să te rogi. Pentru că lipsa de educație e pură îndobitocire.

În fine, pentru ca o fost o vreme când Biserica a lucrat pe deplin pentru consoilidarea identității acestei națiuni, poate că ar trebui să își pună propriile întrebări legate de modernizare în acord cu vremurile pe care le trăim. De pildă, ar putea să se întrebe de ce ortodoxismul se asociază cu sărăcia sau ce am putea face pentru ca lenea, egoismul și superficialitatea multora dintre români să fie schimbate prin  aplecare pentru muncă, deschiderea spre comunitate și seriozitate.  Poate că Biserica ar trebui să mai demonteze puțin din suficiența românilor bazată pe mentalitatea mâinii întinse sau a norocului în viață, în detrimentul muncii și a efortului sistematic. Sau ar putea să se întrebe cum am putea înlătura ipocrizia unei credințe ortodoxe manifestate cel mai adesea la nunți, botezuri, înmormântări, de Paște sau Crăciun și să transpunem credința autentic în viața noastră de zi cu zi, în gândurile, atitudinile și faptele noastre. Poate că Biserica ar trebui să se ocupe mai puțin de sporirea averilor bisericești aici pe pământ și să își sporească averea în cer. Să își numere performanța prin numărul de suflete salvate, nu neapărat prin numărul de biserici nou-construite. Și de ce nu, poate că ar trebui să renunțe la actuala formă de educație religioasă susceptibilă  de acuzații prozelitism și să accepte deschiderea  și  toleranța. În fond, spiritualitatea ortodoxă este suficient de bogată și de atractivă pentru a nu intra în criză de adepți. Pentru că  lipsa de deschidere și intoleranța constituie  exact argumentul pe care oponenții Bisericii îl așteaptă.