Economie și cultură românească

Septimiu Moga, economist

 Text semnat de Septimiu Moga

Economiei țării noastre nu i-a lipsit niciodată potențialul, iar aici putem începe cu aurul adus de apele munților și terminând cu accesul la Marea Neagă. Totuși, țara noastră, își epuizează mare parte din resursele de nestemate, nereușind să se dezvolte pe măsura capacităților sale. Astăzi, estimarea limitelor creșterii economice, sau PIB-ul potențial este o formulă de matematică economică care se limitează la capacitatea de producție pe un an. Modelele și formulele economice, pornesc, în mare parte de la analiza unor date istorice în care, marile economii sunt vioara întâi. De ce sunt acele economii mari? Nu întâmplător, aceste economii au și culturi dominante, cultura, modelând în mare parte procesele economice. Emil Cioran spunea că “Franța n-a știut niciodată că e mare, fiindcă a fost totdeauna și a simțit acest lucru necontenit”. Dacă privim harta lumii observăm că nici Germania, nici Japonia, nici Olanda, nici Italia, nici Marea Britanie sau Elveția nu sunt țări mari, iar unele nu se bucură de prea multe avantaje. Dar, în schimb, putem lesne observa că sunt depozitarele și creatoarele unor mari culturi. Mergând pe logica lui Cioran, nu s-au dezvoltat pe baza unor exemple sau pe baza unui prototip, ci au fost ele însele prototipul.

Este oare România condamnată la a rămâne o țară mică, cu o economie și o cultură asemenea? Deși avem suficient de multe valori naționale, românii, cu unele excepții se contopesc în amalgamul european, pierzându-și încet identitatea. Revenind la Cioran, ceea ce este mai trist e că “deficiențele culturilor mici sunt așa de mari, încât lăsate în cursul lor firesc, degenerează în caricaturi”. Le lipsește, după cum spune filozoful, instinctul.

În ultimele două veacuri ce au trecut peste noi, am asistat la fel de fel de revoluții, la războaie mai mult sau puțin calde, la schimbări de paradigme, care au dus în timp la rupturi în viața economică a țării. Chiar și aurul a luat calea exilului și în mare parte nu s-a mai întors. Până la al doilea război mondial au existat două reforme agrare, prin care pământul a trecut de la moșieri la țărani, dar a lipsit capitalul ieftin la îndemâna țăranului român, care să facă agricultura modernă. Un economist din perioada interbelică constata că livrările la export a României erau pline de corpuri străine, în procente de până la 20 la sută, asta față de perioada antebelică când corpurile străine erau neglijabile. Asta însemna o agricultură prea puțin eficientă, cu prea puțină tehnologie implicată, de unde și prețurile mici obținute de fermieri, imposibilitatea de însilozare, care nu permitea fermierilor să speculeze momentele favorabile.

În lipsa capitalului, industria nu s-a dezvoltat suficient, și, în consecință nu s-au dezvoltat tradiții industriale și o cercetare industrială suficient de puternică pentru a nu depinde de patente străine. Băncile în perioada interbelică, practicau, după cum arătau chiar guvernatorii BNR, dobânzi uzurare, iar acest lucru nu din dorința de îmbogățire a bancherilor, ci din lipsa de eficiență a modelelor lor de business sau din lipsa de eficiență a clienților lor, mulți dintre ei fiind rău platnici.

În ultimul veac evenimentele au zdruncinat puternic economia, determinând adesea rupturi catastrofale. La începutul secolului XIX funcționa la Brașov așa numitul Gremiul Levantin sau românesc, care controla comerțul cu coloniale și bunuri din orientul apropiat, dar care s-a dizolvat după venirea comuniștilor. De asemenea, evreii din București sau Iași erau racordați la marile rețele comerciale și bancare internaționale. Povești adevărate găsite în colbul arhivelor sau a stocurilor de carte veche a bibliotecilor povesteau povești de succes precum cel al lui Jacob Marmorosch sau Jacob Löbel ce au creat una din cele mai mari bănci din România ale vremii. Acestora li se pot alătura marile familii nobiliare din Muntenia, Moldova sau Transilvania care au dat dovadă de generozitate culturală și au fost deschizători de drumuri și în activitățile economice. Au fost poveștile de succes ale fabricilor românești create de băncile românești din Ardeal. Dar din nou ne întoarcem la lipsa capitalului.

Între două arestări în anii de început ai comunismului, Mihail Manoilescu, un personaj istoric controversat, dar și un economist și un gânditor remarcabil, scria o carte numită Etica politică. În această carte ne arată cum vedea el transpunerea în viață a unei economii prospere: “A crea o tablă de valori stabile, a elabora și a lua în considerare un cod etic, este o operă înceată pe care orice societate istorică o poate înfăptui numai într-un calm perfect, extrăgând sarea prețioasă din adâncul sufletului său și depunând-o încet într-o sedimentare centenară, care va mărturisi pentru această societate în eternitate.(…) În schimb valurile furtunoase ale războiului și ale revoluției amestecă și răscolesc vechile sedimentări morale, fără să îngăduie formarea altora noi.

Comunismul ne-a deconectat de la valorile tradiționale, de la tendințele pe termen lung, a urmat unei epoci de două decenii de la o unire istorică în care românii au creat o cultură demnă a se încadra în curente mondiale și a le influența. Această perioadă nu a avut un rezultat economic spectaculos, dar cultura și etica românească modelată atunci de personalități fabuloase au creat cadrul unei emancipări economice deosebite. Economia, la fel ca și cultura, este rezultatul tezelor și antitezelor, este rezultatul asumărilor, al curajului, dar și al tradiției, al experienței și se bazează pe titani, pe cei ce deschid drumuri, pe idei, dintre care unele fundamentale. Ideile vin de la oameni pentru oameni, ele se nasc pentru a îmbogăți visterii materiale sau spirituale din care se hrănește ființa și sufletul uman. Atunci când culturii i se pun cătușe sub forma cenzurii sau a altor forme de coerciție, oamenii din a căror dialectică se nasc marile idei pleacă, lăsând doar un gol în urma lor. Prin urmare, în plan economic lipsa ideilor duce direct sau indirect la emigrație și epuizarea ineficientă a resurselor.

Închei cu redarea unui moment pe care Ionel Pop l-a redat într-o culegere de amintiri despre Ion Agârbiceanu. Ionel Pop, avocat și redactor la revista Carpații, a primit într-o seară din anul 1948 vizita scriitorului. Agârbiceanu dorea să-i ceară sprijinul în formularea unei contestații a deciziei de interzicere din partea oficiului de cenzură, a publicației pe care o edita, dar curând a aflat că și Carpații, revista editată de gazda sa era în aceiași situație.

Scriitorul, care obișnuia să fie printre primii cititori ai revistei, încă din redacție, s-a așezat pe un fotoliu și încet a citit ultimul număr, care nu a mai apărut niciodată după același ritual meticulos, apoi a plecat, strângând trist mâna gazdei sale. Cei doi nu s-au mai văzut niciodată, cenzura nu i-a mai lăsat să-și continue prolificele polemici și schimburi de idei. Autorul Arhanghelilor, cobora pe scările ce-l duceau spre bezna ce se așezase peste Cluj. El știa atât de bine că urmau vremuri fără suflet, iar aurul nu vine la suprafață fără noblețea sufletului celui care îl caută. La fel și economia fără sufletul unui popor, fără cultura sa nu va însemna nimic decât o dizolvare în amorf.

Postaţi un comentariu