Despre justiție în Săptămâna Patimilor

Caius Chiorean, redactor-șef Transilvania Reporter

Despre justiție se vorbește cu patimă în media din România, iar tema domină discursul public și în Săptămâna Patimilor lui Isus. Poate părea inadecvat unei perioade tradițional încărcate de spiritualitate dacă uităm un lucru: aventura creștinătății a pornit după sentința dată într-un proces derulat cu aproape 2000 de ani în urmă la Ierusalim. Condamnarea în justiție, cu vină sau nu, după legile vremii, a lui Isus, de către Pilat din Pont, a pus în mișcare mecanismul împlinirii profeției Învierii, pivotul în jurul căruia s-a construit cea mai însemnată religie din istoria de până acum a omenirii.

Procesul lui Isus este un fapt istoric pe care puțini îl contestă, cu toate că nu există mărturii contemporane. La fel de puțini știu că a existat și o o rejudecată, în 1948, tot la Ierusalim. Un grup de înalți prelați creștini din Occident s-a adresat prim-ministrului israelian de atunci cerând rejudecarea procesului lui Isus și reabilitarea acestuia. Israelul lupta pentru supraviețuire pe mai multe fronturi și cu toate acestea David Ben Gurion a cerut cercetarea cazului, ceea ce Tribunalul Suprem al Israelului a și făcut. Pledoaria și verdictul în acest caz aparțin fostului președinte al tribunalului, Naih Cohn și ele pot fi lecturate în cartea scrisă de acesta, „Arestarea, procesul și moartea lui Iisus”, tradusă la editura Teșu. În esență, judecătorul israelian pornește de la premisa că evangheliile care descriu procesul și condamnarea lui Isus, scrise la zeci de ani după judecată, urmăreau un scop religios și nu stabilirea adevărului istoric. Ca atare, ele îndeplineau obiectivul bisericii creștine din vremurile lor de a nu-i provoca pe stăpânitorii romani și de a-i absolvi cât se poate de răspundere pentru moartea Mântuitorului Nu intru în detaliile de jurisprudență antică invocate și în care excelează cartea, o lectură captivantă altfel ; ele converg către concluzia că judecata și verdictul i-au aparținut în întregime guvernatorului roman și îi absolvă, convenabil putem spune, de orice vină pe evrei.

În opinia autorului-jurist, Isus a fost condamnat de către guvernatorul Pilat, un satrap din descrierile vremii, pentru pretenția de a fi „Regele iudeilor” fără să fi fost recunoscut ca atare de împăratul roman, ceea ce constituia un delict după „Lex Iulia Maiestatis”. De dragul argumentației, Cohn admite că Isus și-a mărturisit delictul nu fiindcă l-ar fi comis într-adevăr, ci pentru a se îndeplini propria-i profeție; chiar într-un asemenea caz- spune el- execuția sa nu poate fi considerată o crimă judiciară după legea romană în numele căreia a fost judecat și crucificat.
Opinia judecătorului contrazice relatările Evangheliei și perspectiva religioasă a creștinătății în privința procesului lui Isus. Poate fi acuzat și de parțialitate pentru că certifică nevinovăția totală a evreilor. El nu poate atinge nici resorturile credinței creștine care consacră adevărul absolut al evangheliilor. Totuși, ea poate fi utilă în înțelegerea a ceea ce se întâmplă astăzi în justiția românească, în jurul căreia se nasc polemici publice înflăcărate și mai deloc dezbateri ale specialiștilor. După cum arată judecătorul evreu, pornind de la concluziile investigației sale istorice și juridice, reacția publicului decurge foarte rar din conținutul juridic al procedurilor din justiție. „Interesul publicului- arată Cohn- se concentrează asupra revelațiilor marginale, asupra personalității acuzatului, a judecătorului sau a unui martor și cel mai adesea asupra aspectelor senzaționale, fie de ordin politic, fie de ordin senzorial”. Pledoaria sa pentru actul de justiție înfăptuit de specialiști este actuală, nu de acum, de 2000 de ani. Pe de altă parte, adevărul evangheliilor arată cât de nefast poate fi rolul mulțimii atunci când vocea îi este ascultată sau se impune într-un act juridic. Mulțimile sunt schimbătoare, justiția ar trebui să fie inflexibilă. Locuitorii Ierusalimului l-au ovaționat pe Mântuitor la intrarea în Ierusalim și câteva zile mai târziu i-au cerut moartea influențând decizia judecătorului Pilat.

Din incursiunea istorico-juridică a lui Haim Cohn mai reținem ceva ce ține de influența romană în evoluția aplicării legii în întreaga lume creștină. Dreptul roman era desigur mult diferit de cel de azi și legile romane ne apar desigur nedrepte, chiar necinstite. Dar existau competențe bine definite ale tribunalelor și limitări ale acestora, noțiuni fundamentale care țin de esența justiției și care s-au transmis în timp. Au existat de-a lungul veacurilor, în spațiul creștinătății, nenumărate orori comise sub masca justiției. Însă principiul rămas nealterat al prevalenței dreptului a condus, în cele din urmă, la realitatea incontestabilă a faptului că, în acest moment istoric, justiția este într-o stare mai bună în tot spațiul creștinătății, inclusiv în Rusia, decât în majoritatea altor locuri de pe pământ, dominate de o altă religie. Trăitorii în civilizația occidentală, în spațiul religiei biblice, fie ei și de credință nebisericească, trăiesc deocamdată în cea mai bună lume posibilă, inclusiv a justiției. Perceptele religiei fără biserică ce pătrund în lumea (fostă?) creștină și legiferează astăzi noțiunile juridice -drepturile omului, demnitatea persoanei , egalitatea între bărbați și femei, grija pentru justiția universală, sensul iertării, – sunt totuși transpuneri laice ale valorilor creștine. Și totul a început cu un proces.

Postaţi un comentariu