Adio, Mircea Neşu!

Viorel Cacoveanu, scriitor

Condeiul plânge neauzit în pustiul alb al hârtiei la despărţirea de un om, medic, sportiv şi prieten; al unui sfârşit de o teribilă răstignire a lui pe crucea destinului său. O nedreaptă, uriaşă şi de neexplicat suferinţă, doar de om cunoscută şi îndurată în universul acesta fără sfârşit şi fără înţeles, i-a fost dată lui Mircea Neşu ce s-a stins zilele trecute din viaţă la Oradea.

Venise tânăr şi ferice în Clujul de altădată, ca student la medicină şi virtuos jucător de fotbal la Universitatea. Om curat, în cuget şi faptă, jucător de o dăruirea fără egal, medic conştiincios şi devotat, de o seninătate şi veselie ce răspândeau bunătate, iubire şi speranţă, Mircea a făcut Clujul şi „U” mai frumoase, mai pitoreşti, mai cuceritoare.

O, Doamne, câte am împărţit cu el, cât a iubit el cetatea de cultură şi sport de sub tâmpla zbuciumată a Apusenilor. L-am urmărit în sute de meciuri, am fost cu el în acea noapte de biruinţă, din 1965, când „U” a câştigat Cupa României, unicul trofeu al unei echipe care nu şi-a propus marea performanţă – nici nu-i era îngăduit! – ci crearea unor personalităţi umane de excepţie. Am fost cu el şi la Piteşti, unde Lovin i-a fracturat un picior; am venit cu autobusul până la Cluj, toţi judecătorii stând lângă el să-i faci suferinţa mai uşoară. Nu a cedat şi a revenit pe teren. A revenit cu brio. După ce şi-a încheiat cariera de jucător a fot medic, dar şi arbitru, observator şi specialist al sportului său preferat. Mai mult, Mihăiţă, fiul său, jucător de elan şi forţă, de ambiţie şi trăire fără pereche, a jucat la Steaua şi apoi în Olanda…

Când Mircea se îndrepta spre sfârşitul acestei vieţi, împăcat cu împliniri de excepţie, asupra lui s-a dezlănţuit iadul. L-a văzut pe Mihăiţă paralizat, într-un cărucior de invalid; paralizat dintr-o căzătură cum sunt cu miliardele pe terenurile şi stadioanele de sport. Unde poate fi durere mai mare? Apoi şi-a pierdut soţia, lovită crunt de o boală din acelea în faţa cărora omul devine un nimic. Ce va fi fost în sufletul lui Mircea. Câtă suferinţă şi durere poate răbda un om? Şi de ce? Ce vină are el? Venim în lume fără voia noastră, fără să ştim de ce şi împlinim un destin dat, tot fără voia noastră, fără să ştim unde duce şi cum. Tot ce putem face acum este să ne rugăm pentru Mircea Neşu, să cinstim amintirea celui răstignit atât de crunt, de nedrept, de necreştineşte – pe crucea destinului său.

Adio, Mircea Neşu!


Publicitate

Postaţi un comentariu